
În România, politica seamănă tot mai mult cu un autobuz în care fiecare pasager se bate pentru locul șoferului, deși nimeni n-are cea mai vagă intenție să pornească motorul. Important este volanul. Motorul poate să ruginească. Țara poate să rămână în stație. Doar să nu conducă altul.
Privești negocierile pentru formarea guvernului și ai impresia că urmărești un campionat mondial de tras frânghia. Singura diferență este că frânghia se numește România și începe să se destrame exact din mijloc. PSD trage spre stânga. PNL spre dreapta. USR trage înainte, convins că ceilalți merg înapoi. UDMR trage, ca întotdeauna, cu precizia unui ceas elvețian, în direcția intereselor sale.
Iar România?
România stă în mijloc și scoate fire. Nu contează. Frânghia nu votează. Toți declară solemn că pun interesul național pe primul loc. Desigur. Exact cum lupul pune interesul stânii pe primul loc. Mai întâi numără oile. Abia apoi începe discursul. Există o regulă nescrisă în politica românească: cu cât un lider pronunță mai des expresia „responsabilitate”, cu atât trebuie să-ți verifici buzunarele. Nu de alta, dar experiența ultimilor treizeci și ceva de ani ne-a învățat că patriotismul politic are un talent extraordinar de a se transforma, peste noapte, în împărțirea ministerelor.
Sondajele au devenit și ele niște creaturi fascinante. Când îți convin, sunt expresia sacră a voinței poporului. Când nu-ți convin, sunt manipulate. Dar există o mică problemă. Toate. Absolut toate. Arată același lucru. Primul partid este AUR. Diferențele sunt de unu, două sau trei procente. Ordinea nu se schimbă. Doar explicațiile. Și atunci începe adevărata acrobație.
Clasa politică românească încearcă să rezolve ecuația fără primul termen. Nu este simplu. Este ca și cum ai încerca să rezolvi un puzzle după ce ai ascuns cea mai mare piesă sub covor și ai declarat că imaginea va ieși mai europeană fără ea. Matematica privește scena și cere azil politic.
Între timp, la Palatul Cotroceni, președintele Nicușor Dan încearcă imposibilul. Împacă orgolii. Calmează ambiții. Adună lideri. Mută lideri. Recheamă lideri. Probabil, dacă negocierile mai durează o lună, va încerca să-i așeze în cerc și să le propună jocul „Spune trei lucruri frumoase despre colegul din dreapta.” Succes. Există șanse mai mari să înveți pisicile să joace șah.
Spectacolul este minunat. PSD explică de ce PNL nu este suficient de responsabil. PNL explică de ce PSD nu s-a schimbat. USR explică de ce niciunul nu merită încredere. Fiecare are dreptate. Problema este că au dreptate simultan. Și tocmai de aceea nu se poate guverna.
România a inventat pluralismul negativ. Toți au motive excelente să nu colaboreze. Nimeni nu are suficientă voință să construiască. Există ceva aproape poetic în această încăpățânare. Țara are deficit. Economia respiră sacadat. Investițiile încetinesc. Antreprenorii își fac calcule. Familiile își fac griji. Politicienii își fac… liste. Miniștri. Secretari de stat. Prefecți. Directori. Consilii de administrație. Șefi de agenții. Șefi peste șefii agențiilor. Șefi care coordonează coordonatorii șefilor. Statul român pare singura instituție din lume în care organigrama se dezvoltă mai repede decât economia.
Cel mai fascinant este însă discursul moral. Fiecare partid vorbește despre democrație. Despre respectarea votului. Despre vocea poporului. Până când vocea poporului spune ceva ce nu-i convine. Atunci poporul devine, brusc, insuficient informat. Emoțional. Manipulat. Victimă. Sau, pur și simplu, greșit. Democrația este minunată. Atâta vreme cât votează corect.
Poate că adevărata reformă administrativă nici măcar nu este reducerea aparatului de stat. Ar trebui început cu reducerea ego-urilor. Economiile ar fi uriașe. Din păcate, acestea nu pot fi restructurate prin ordonanță de urgență. Nici impozitate. Deși ar produce cele mai consistente venituri la buget. Și astfel continuăm.
O țară întreagă privește un grup de oameni care pretind că încearcă să salveze România, având însă grijă, înainte de toate, să-și salveze propriul fotoliu. Poate că aceasta este definiția modernă a patriotismului. Nu să mori pentru țară. Ci să fii dispus să lași țara să aștepte… până se eliberează scaunul potrivit. Iar când, peste ani, cineva va întreba de ce românii și-au pierdut încrederea în partide, istoricii nu vor avea nevoie de arhive.
Le va fi suficientă fotografia unei mese de negocieri.
În jurul ei, zeci de scaune.
Pe fiecare scaun, câte un politician.
În mijloc, România. În picioare.
Fiindcă loc pentru ea nu s-a mai găsit.
Radu Zlati








Lasă un comentariu