Circulă pe internet un text atribuit scriitorului egiptean Alaa Al Aswany. Trei procese, trei asasini, același tipar: oameni care ucid pentru idei pe care nu le pot defini și pentru cărți pe care nu le-au citit. Textul e puternic. Are însă două defecte. Prima scenă, cea cu asasinul lui Sadat, este falsă. Iar semnătura lui Al Aswany nu poate fi confirmată. Ironia e desăvârșită: un text despre oamenii care condamnă fără să verifice circulă prin mâinile unor oameni care îl distribuie fără să verifice.
Am verificat. Am aruncat ce nu rezistă. Ce rămâne e mai dur decât originalul. Pentru că e adevărat.
Farag Foda, Cairo, 1992
Intelectual laic, apărător al separării religiei de stat. Doi militanți din al-Gama’a al-Islamiyya l-au împușcat în fața biroului său, sub ochii fiului. La proces, ucigașul a explicat: o fatwa îl declarase pe Foda apostat din cauza cărților sale. Judecătorul a întrebat ce cărți de-ale lui Foda a citit. Răspunsul: nu știu să citesc. Omul executase o sentință pronunțată asupra unor pagini pe care nu le putea descifra. Cartea l-a condamnat pe Foda la moarte fără să fie deschisă de călău.
Naguib Mahfouz, Cairo, 1994
Singurul Nobel pentru literatură din lumea arabă. La 82 de ani, un extremist l-a înjunghiat în gât în fața casei. Motivul declarat: romanul „Copiii cartierului nostru” îl făcea necredincios. Atacatorul nu citise romanul. I se spusese doar că e blasfemiator. Mahfouz a supraviețuit, dar nervii mâinii drepte au rămas distruși. Mâna care scrisese peste 30 de romane a fost mutilată de un om care nu citise niciunul.
Salman Rushdie, New York, 2022
Treizeci și trei de ani după fatwa lui Khomeini, un tânăr de 24 de ani l-a înjunghiat pe Rushdie de aproximativ zece ori pe o scenă publică. Din arest, Hadi Matar a explicat presei: Rushdie a atacat islamul. Apoi a recunoscut că din „Versetele satanice” citise „vreo două pagini” și că îl cunoștea pe autor mai ales din clipuri video. Două pagini. Zece lovituri de cuțit. Aceasta este aritmetica urii primite de-a gata: pedeapsa maximă la lectura minimă.
Samuel Paty, lângă Paris, 2020
Aici mecanismul se vede complet, pentru că justiția l-a reconstituit verigă cu verigă. Un profesor de istorie ține o lecție obligatorie despre libertatea de exprimare și arată caricaturile cu Mahomed, anunțând că cine nu vrea să le vadă poate ieși din clasă. O elevă de 13 ani povestește acasă că profesorul i-a dat afară pe musulmani. Fata nu fusese în clasă. Mințise ca să-și acopere o suspendare pentru absențe. Tatăl lansează campania online, cu adresa școlii. Unsprezece zile mai târziu, un tânăr de 18 ani, care nu-l văzuse niciodată pe Paty și locuia la o sută de kilometri, îl decapitează pe stradă. Abia după 30 de ore de interogatoriu fata a recunoscut că inventase totul.
Bilanțul lanțului: o minciună de copil, un părinte care o amplifică fără să o verifice, o rețea care o distribuie fără să o verifice, un ucigaș care o execută fără să o verifice. Patru verigi. Zero verificări. Un cap tăiat pentru o scenă care nu a existat.
Mashal Khan, Mardan, 2017
Student la jurnalism, 23 de ani, în Pakistan. O mulțime de studenți l-a linșat în campus după acuzații de blasfemie apărute pe rețelele sociale: bătut, împușcat, aruncat de la etaj, totul filmat pe telefoane. Ancheta oficială, un raport de 308 pagini, a stabilit că nu exista nicio dovadă directă sau indirectă de blasfemie. Mai mult: acuzația fusese fabricată deliberat, ca pretext, de rivali din campus care îl vedeau ca pe o amenințare, pentru că Mashal denunța public corupția din universitate. Aici nu mai vorbim de o carte necitită. Vorbim de un conținut care nu a existat deloc. Cineva a inventat blasfemia, mulțimea a executat-o, iar între invenție și crimă nu a verificat nimeni nimic.
Mecanismul
Cinci cazuri, patru țări, trei decenii. Tiparul e identic și are trei trepte.
Prima treaptă: externalizarea judecății. Omul nu evaluează singur ideea, cartea sau fapta. Primește verdictul gata fabricat, de la un cleric, un părinte, un lider, un algoritm. Verdictul vine cu autoritate, deci pare cunoaștere. Nu este cunoaștere. Este obediență cu certificat.
A doua treaptă: economia urii. A citi o carte costă zile. A prelua o etichetă costă o secundă. Ura la mâna a doua e cea mai ieftină marfă cognitivă de pe piață și se vinde cel mai bine acolo unde capitalul de verificare e cel mai mic: analfabetul din cazul Foda, adolescentul radicalizat online din cazul Paty, tânărul crescut cu clipuri din cazul Rushdie.
A treia treaptă: dezumanizarea prin etichetă. Apostat. Necredincios. Islamofob. Blasfemiator. Eticheta înlocuiește omul. Nimeni nu înjunghie un bătrân de 82 de ani care merge la cafenea. Toți înjunghie un „dușman al credinței”. Eticheta face munca murdară pe care conștiința ar refuza-o. Iar cazul Mashal Khan arată treapta cea mai cinică: eticheta nu e doar crezută orbește, ci e fabricată la comandă. Cei care au inventat acuzația știau precis un lucru: mulțimea nu verifică. Neverificarea maselor e materia primă a fiecărui manipulator.
De aici, concluzia verificabilă: această violență nu se naște din prea multă convingere, ci din prea puțină cunoaștere despre obiectul convingerii. Niciunul dintre acești oameni nu era sigur pe idei. Toți erau siguri pe cei care le-au livrat ideile. Nu credeau într-un adevăr. Credeau într-un furnizor.
Ce nu susține acest text
Nu susține că orice violență vine din ignoranță. Asasinul real al lui Sadat, Khalid Islambouli, era ofițer educat și ideologizat metodic. La proces nu a bâlbâit definiții. A strigat că a ucis Faraonul. Doctrina articulată ucide la fel de eficient ca ignoranța, uneori mai eficient. Textul nu susține nici că oamenii fără școală sunt violenți. Marea lor majoritate nu este. Textul susține un singur lucru: acolo unde judecata proprie e înlocuită cu verdictul primit, omul devine executantul altcuiva. Rar cu cuțitul. Zilnic cu gura și cu tastatura.
Întrebarea incomodă
Am privit aceste cazuri de departe și ne-am indignat. Ușor. Reflexul de a ne indigna la distanță e gratuit. Dar mecanismul nu are religie, nu are pașaport și nu cere cuțit ca să funcționeze.
Câți dintre cei care au poziții de fier despre războiul din Ucraina au deschis vreodată un document primar? Acordurile de la Minsk, un discurs integral al fiecărei părți, o singură analiză serioasă din tabăra opusă? Câți dintre cei care știu exact cine e vinovat în confruntarea dintre SUA și Venezuela pot enunța trei fapte verificate despre Venezuela, nu trei lozinci auzite? Câți au condamnat un autor, un popor, o țară întreagă pe baza unui rezumat făcut de altcineva, preluat de la altcineva, care nu a verificat nici el?
Nu punem semn de egalitate între o părere strigată pe internet și un cuțit. Intensitatea diferă radical. Mecanismul, deloc. Ba avem o circumstanță agravantă. Ucigașul lui Foda nu știa să citească. Noi știm. El nu avea acces la cărți. Noi avem în buzunar toate arhivele lumii și alegem rezumatul de 20 de secunde al propriei tabere.
Judecătorul din Cairo a întrebat un om ce a citit din victima sa. Omul a plecat capul și a spus: nimic. Întrebarea aceea nu a rămas în sala de judecată. Ea stă acum în fața fiecăruia dintre noi, de fiecare dată când condamnăm ceva ce nu am citit, definim ceva ce nu înțelegem și urâm ceva ce cunoaștem doar din ecou. Diferența dintre noi și omul din boxă nu e întrebarea. E doar faptul că nouă nu ne-o pune încă nimeni cu voce tare.
sursa: FB
Radu Zlati 
Lasă un comentariu