Acum două zile am scris despre capcana în care această generație continuă să cadă. 1,5M dintre voi ați citit-o. Cel mai frecvent răspuns: „OK, dar cine construiește capcana?”
Întrebare corectă. Iată răspunsul meu. Și să fiu clar de la început: nu există o cameră secretă. Niciun maestru de marionete. Ceea ce există este mult mai banal și mult mai durabil: o mașinărie a stimulentelelor, în care fiecare persoană din lanț este plătită să țină povestea în viață. Nimeni nu trebuie să coordoneze. Banii o fac în locul lor.
Să începem de la baza mașinăriei, cu persoana la care nimeni nu se uită niciodată.
PARTEA UNU: MAȘINĂRIA, LINK CU LINK
A. Birocratul ONG.
Salariul lui depinde de existența problemei. Nu este plătit să o rezolve. Este plătit să o documenteze, să o denunțe și să facă campanie despre ea. Un ONG care ar rezolva cu adevărat problema locuințelor ar trebui să se desființeze singur. Așa că stimulul nu este niciodată „repară”. Este „mobilizează”. Și nimic nu mobilizează ca un villain.
B. Ofițerul de program.
Persoana care decide care ONG primește finanțare. Trebuie să arate „impact” consiliului său, iar impact înseamnă rapoarte, campanii, reach, oameni în stradă. Un grup care construiește liniștit 200 de locuințe produce un raport plictisitor. Un grup care umple o piață produce unul grozav.
C. Sponsorul fiscal.
Instalația. Multe grupuri activiste nu au o structură legală proprie, așa că banii lor curg printr-o organizație nonprofit umbrelă care îi primește și îi redistribuie. Asta este legal și comun, și face banii aproape imposibil de urmărit de la donator la banner.
D. Administratorul universitar.
Taxele subvenționate nu au cumpărat un învățământ mai bun. Au cumpărat administrație: birouri întregi al căror job este să citească fiecare interacțiune între studenți ca o relație de putere. Scoate lentila și biroul nu mai are motiv să existe.
E. Academicianul.
Carierele merg pe granturi și comitete de evaluare între colegi. Publică în cadrul dominant și urci. Publică în afara lui și ești „problematic”. Nimeni nu trebuie să interzică nimic, pentru că toată lumea poate citi stimulentele.
F. Artistul subvenționat.
Filmul, teatrul și festivalurile sunt finanțate de comitete care recompensează „temele corecte”. Villain-ul ( provine din limba engleză și înseamnă personaj negativ, antagonist, răufăcător sau ticălos n.m.) capitalist nu este o alegere creativă. Este un criteriu de finanțare pe care nimeni nu-l notează.
G. Radiodifuzorul public.
Plătit de contribuabil, niciodată de privitor. Nu trebuie niciodată să te cucerească. Trebuie să mulțumească oamenii care îi reînnoiesc bugetul. Ghici pe care villain nu-l va investiga niciodată.
H. Profesorul.
De obicei sincer, de obicei subplătit, antrenat în aceleași universități ca toți ceilalți. Transmite lentila pe care a primit-o, cu bună-credință. Asta o face atât de eficientă: oamenii care o transmit cred în ea.
I. Instituția internațională.
Agenții și programe construite în jurul crizelor permanente. Când o criză se termină, se termină și bugetul. Narativa opresiunii eterne devine, destul de literal, un model de afaceri.
J. Politicianul.
Ultimul link, cel care încasează. Mașinăria produce furie. Politicianul o recoltează și vinde, ca leac, mai mult din ceea ce a cauzat boala.
Zece link-uri, și niciunul nu trebuie să fie rău. Fiecare doar își urmează interesul. Asta face mașinăria atât de greu de oprit: nu poți aresta un stimul.
PARTEA DOI: ACUM NUMELELE REALE
Comisia Europeană.
Între 2021 și 2023, mai mult de 7,4 miliarde de euro din banii UE au mers către ONG-uri, doar în domeniile de politică internă. În 2025, propria Curte de Conturi a UE a concluzionat că nimeni, nici măcar Bruxelles-ul, nu are o imagine de ansamblu de încredere asupra unde merg toți banii. Când deputații europeni au investigat programul ambiental LIFE, Comisia însăși a recunoscut că unele programe de lucru ale ONG-urilor pe care le finanțase conțineau „activități de lobby necuvenite”. În termeni simpli, bani publici au plătit activiști să facă lobby instituțiilor care îi plătesc. Auditorii n-au găsit nimic ilegal, și ăsta e exact punctul. Totul e legal: statul plătește oameni să ceară statului mai mult stat.
Open Society Foundations.
Mai degrabă un patron decât un maestru de marionete. Conform propriilor sale înregistrări, a dat 875.000 de dolari către Jewish Voice for Peace între 2017 și 2022, un grup activ în protestele de la Columbia, și a finanțat US Campaign for Palestinian Rights. Plătește copii să ridice corturi? Nu există dovezi în sensul ăsta. Face ceva mai puternic. An de an, finanțează organizațiile care produc cadrele, sloganurile, antrenamentele și punctele de discuție. Nu trebuie să plătești protestatarul când plătești pentru lentilă.
Rețelele de sponsorizare fiscală.
Banii nu trebuie să meargă către grupul de pe poster. Merg către o umbrelă, care îi trece mai departe. Așa fact-checker-ii pot spune sincer „niciun grant direct către grupul de studenți” în timp ce ecosistemul din jurul lui este finanțat. Ambele afirmații sunt adevărate. Asta e design-ul.
Statul francez.
1.714 miliarde de euro de cheltuieli publice în 2025, 57,3% din PIB, cel mai mare din Europa. Datoria publică a atins 3.595 miliarde de euro la sfârșitul lunii iunie, 119% din PIB, un record de când INSEE a început să măsoare. Doar dobânzile rulează în jur de 79 de miliarde de euro anul ăsta. Deasupra facturii stau universitățile publice, radiodifuziunea publică, un curriculum centralizat și o cultură finanțată de comitete. În Franța, mașinăria nu e un ecosistem. E o administrație.
New York City.
În iunie, un Rent Guidelines Board cu șase din cei nouă membri numiți de primar a votat să înghețe chiriile pentru aproximativ un milion de apartamente stabilizate. Asta a inclus prima înghețare de doi ani din istoria orașului. Un membru al consiliului a demisionat, spunând că board-ul fusese reconstruit să livreze înghețarea. Primele contracte sub ea au intrat în vigoare pe 1 octombrie. Urmărește ce se întâmplă cu mentenanța, cu construcțiile noi, cu rata de vacanță. Fiecare oraș care a rulat experimentul ăsta a obținut același rezultat. Și când eșuează, mașinăria va avea deja vinovatul pregătit: proprietarul.
BUCLA
Acum pune totul cap la cap. Statul finanțează cererea și blochează oferta, așa că prețurile explodează. Tinerii suferă. Statul apoi finanțează ONG-urile, universitățile, cultura și media care le explică de ce suferă. Aceste instituții arată spre piață. Tinerii votează pentru mai mult stat. Mai mult stat finanțează mai multe ONG-uri, și bucla se închide.
Steagul de pe umerii acelor copii în dimineața cealaltă n-a fost începutul a nimic. A fost ieșirea, ultimul ecran al unei mașinării care rulează toată ziua, în fiecare zi, pe taxele tale.
Nu poți aresta un stimul. Dar poți tăia finanțarea lui, și poți învăța oamenii să-l vadă.
sursa: FB
Lasă un răspuns