Bogdan Glăvan (Logica Economică): Cât ar trebui să fie randamentul investițiilor publice?

Există două moduri de a aborda acest subiect. Primul ar fi să recunoaștem că statul nu poate calcula economic și că orice încercare de a pune în balanță costurile și beneficiile investițiilor publice comportă a doză mai mică sau mai mare de ridicol. A doua, poate mai potrivită în discuțiile cu persoanele a căror gândire este încă impregnată de mentalitatea socialistă, este să mergem pe linia deschisă de economiștii mainstream și de unele țări dezvoltate care încearcă să introducă un minim criteriu de raționalitate în cheltuielile publice.

Este de bun simț pentru oricine că o investiție trebuie să aducă profit, adică trebuie să aibă un randament pozitiv, mai mare decât costul capitalului – altminteri înseamnă că risipim capitalul acumulat anterior prin sacrificarea consumului. Dacă pornești o afacere exclusiv cu bani împrumutați atunci costul capitalului este rata dobânzii și va trebui să te străduiești ca profitul obținut să fie măcar mai mare decât aceasta. Principiul este important și pentru investițiile publice. Am găsit un citat interesant într-un interviu cu Liviu Voinea, care în 2011 era preocupat de această problemă:

România a ajuns în situaţia de a se împrumuta pentru a face investiţii. Chiar preşedintele a spus că putem creşte deficitul, dacă banii merg spre investiţii. Eu spun că trebuie să facem alegeri bune, să ne întrebăm dacă o investiţie sau alta întoarce mai mulţi bani în economie. Cerinţa minimă pentru demararea unui proiect cu bani împrumutaţi ar fi ca randamentul investiţiei să fie mai mare decât rata dobânzii plătite pentru împrumutul destinat proiectului. În ţara noastră, nu cred că ia cineva în calcul acest aspect. Ar trebui înfiinţat un departament special în Ministerul Finanţelor, care să calculeze rata profitabilităţii investiţiilor…
Există o risipă prea mare la nivelul autorităţilor locale, care primesc 80% din taxele şi impozitele colectate, bani care se duc în proiecte cu randamente cel puţin îndoielnice. Investiţia într-un stadion uriaş, dacă se amortizează în 30 de ani.

Cum stau lucrurile în Noua Zeelandă? Aici ministerul finanțelor recomandă folosirea unui randament de 8% ca criteriu de eficiență pentru toate proiectele guvernamentale:

Contextul istoric în care s-a ajuns la această cifră este mai puțin important. Mai relevante mi se par observațiilelui Michael Reddell, în special ideea că pragul de rentabilitate folosit pentru evaluarea proiectelor guvernului nu trebuie să țină neapărat cont de rata dobânzii la care se împrumută acesta. Deoarece banii guvernului provin în ultimă instanță de la plătitorii de taxe, randamentul proiectelor guvernamentale trebuie judecat în comparație cu randamentul investițiilor private.

Într-o recentă prezentare a lui Florin Georgescu găsim un tabel cu rata de rentabilitate în România, autorul spunând că această rată este scăzută în România, reflectând o valorificare deficitară a capitalului în condiții de indisciplină financiară:

Probabil putem presupune că randamentul minim pe care îl țintește orice antreprenor este 10%. Aceasta este cifră ar trebui să reprezinte pragul peste care să se situeze orice investiție publică, indiferent de program, inclusiv din fonduri europene.

Unii poate ar fi tentați să replice că, de fapt, investițiile guvernului nu ar trebui evaluate prin prisma eficienței, că tocmai acesta este rolul statului, să furnizeze servicii pe care piața nu le-ar oferi. Nu sunt deloc de acord cu această perspectivă, dar lăsând la o parte obiecțiile principiale, ar trebui menționate, în contrapartidă, câteva considerații:

• Statul este o o uriașă mașină de risipit banii. Achizițiile publice sunt de multe ori la prețuri supraevaluate și Curtea de Conturi afirmă că „din 100 de lei bani publici, 40 dispar pe diferite căi”;
• Investițiile publice prezintă risc sistemic datorită magnitudinii lor;
• Pentru unii oameni impozitarea reprezintă o agresiune care le reduce nivelul de bunăstare indiferent de scopul și roadele cheltuielilor publice.
• Lipsa bunei credințe care face ca, de exemplu, guvernul să calculeze randamentul autostrăzilor la mișto. Oricum, în raport cu criteriul propus nici Comarnic-Brașov, nici Tg. Mureș-Tg. Neamț, nici Brașov-Bacău nu ar trebui construite.

Cred că am face un pas înainte dacă clasa politică ar conștientiza mai bine faptul că banii publici nu vin de pe tarlaua ei personală ci din buzunarele cetățenilor. Și că banii contribuabililor trebuie gestionați cât mai atent. Până una-alta, cel mai bun lucru pe care îl poate face statul român cu banii noștri este să ni-i dea înapoi prin reducerea taxelor. Pentru că suntem departe de situația în care investițiile guvernului să aducă 10% profit.

Sursă: Logica Economică