Lumea se împarte, mai mult sau mai puțin, în două: cei care cred tot ce văd la televizor și cei care scriu poveștile difuzate la televizor. Există și o a treia categorie, a celor care nu cred nimic, dar aceștia sunt periculoși pentru ordinea mondială, așa că e bine să fie priviți cu suspiciune.
Când zic „televizor“, nu mă refer neapărat la cutia din sufragerie. Televizorul e mai degrabă un concept, un fel de instituție a adevărului autorizat. Intră în el știrile, talk-show-urile, documentarele, filmele, analizele experților, podcasturile și, mai nou, influencerii care îți explică geopolitica între două reclame la suplimente alimentare. Nu-ți spune doar ce s-a întâmplat, ci și ce trebuie să înțelegi din asta. Și, mai ales, cine sunt băieții buni și cine sunt ticăloșii.
Hai să luăm un exemplu imaginar. O mare putere europeană, cu un trecut colonial atât de bogat încât ar putea deschide un muzeu al jafului organizat, hotărăște să ajute o țară africană. La televizor aflăm că, într-un acces de generozitate aproape patologică, își împrumută fosta colonie cu o sumă uriașă. Bani europeni, civilizați, parfumați cu democrație și drepturile omului, din care s-ar putea face spitale, școli, drumuri și, eventual, câteva statui ale binefăcătorilor. Și atunci, surpriză: africanii refuză. Nerecunoscători, ce să zici. Preferă să flămânzească decât să accepte mâna întinsă a civilizației. Experții din studiouri dau din cap îngrijorați și se vorbește despre extremism, naționalism, populism, influențe străine malefice. Probabil rușii. Sau chinezii. Sau amândoi, că nu costă nimic să-i băgăm pe listă.
Ce nu se spune, sau se spune atât de pe ocolite încât trebuie să fii arheolog ca să dai de informație, e că între binefăcător și beneficiar istoria poate include lovituri de stat, lideri asasinați, resurse exploatate în condiții preferențiale, monopoluri comerciale și mecanisme financiare prin care independența politică a fost despărțită cu grijă de cea economică. În unele foste colonii, până și aranjamentele monetare au păstrat legături instituționale cu fosta metropolă. Independența a venit cu steag, imn și președinte, dar o parte din cheile economiei au rămas în buzunarele altora. Iar când noul conducător începe să se întrebe de ce țara lui, bogată în aur, petrol sau uraniu, are o populație săracă, descoperă brusc că democrația e o valoare universală, dar numai dacă nu se atinge nimeni de contracte.
Simplă treabă, geopolitica. Te uiți la televizor și gata. Sau, dacă ai chef de efort, încerci să vezi ce televizorul nu consideră necesar să-ți explice.
Schimbăm decorul. În loc de țară africană punem una est-europeană: fără palmieri, fără savană, fără mine de diamante, dar cu blocuri comuniste, centrale electrice, combinate industriale și o populație care visează să trăiască precum occidentalii din filme. Povestea e, în fond, aceeași. Vine binefăcătorul cu bani, consultanți, programe de reformă și o colecție serioasă de condiții, toate prezentate ca oportunități istorice și niciodată ca interese economice. Doamne ferește! Marile puteri n-au interese, au valori.
Dacă un lider local se opune, începe spectacolul. În Africa i se zice dictator, în Europa de Est, corupt. Uneori etichetele sunt pe deplin meritate. Alteori devin atât de utile politic încât nimeni nu mai pare interesat să facă diferența între fapte, acuzații și propagandă. Iar dacă un politician e condamnat, ni se cere să aplaudăm din reflex, fără să ne întrebăm ce probe au existat, cum s-a desfășurat procedura și dacă justiția a fost într-adevăr independentă. În noua ordine morală, chiar și simpla întrebare despre corectitudinea unui proces poate fi luată drept atac la statul de drept.
Statul de drept e sfânt, desigur. Tocmai de aceea ar trebui să funcționeze pe baza probelor, nu a impresiei artistice, a antipatiilor televizate sau a indicațiilor primite de la cei care știu dinainte cum se termină filmul. Dar astea sunt subtilități. Publicul vrea personaje pozitive și personaje negative, nu dosare cu șină.
Calul troian, ediția cu finanțare nerambursabilă
Când aud de generozitatea unei mari puteri, mă gândesc automat la calul troian.
Dar astăzi calul troian nu mai e din lemn. Are sigla unui program internațional, un buget multianual, indicatori de performanță și un departament de comunicare. Se cheamă „consolidarea democrației“, „creșterea rezilienței“, „dezvoltarea societății civile“, „tranziție sustenabilă“ sau orice altă formulă destul de largă cât să încapă în ea orice. Inclusiv finanțarea unor organizații care promovează, în mod foarte convenabil, exact politicile preferate de finanțator.
Nici nu trebuie să le spui oamenilor ce să gândească. E de ajuns să finanțezi consecvent anumite idei, să le dai vizibilitate, să construiești cariere în jurul lor și să le prezinți drept singurele opțiuni respectabile. Restul se rezolvă aproape de la sine. Cine se opune e retrograd. Cine întreabă de unde vin banii e conspiraționist. Cine observă că o anumită reformă avantajează în mod spectaculos companiile din țara finanțatoare e acuzat că nu înțelege cum funcționează economia modernă.
Și chiar, economia modernă e greu de înțeles, mai ales când trebuie să explici de ce distrugerea unei capacități de producție locale înseamnă progres, iar înlocuirea ei cu importuri înseamnă independență.
Să zicem, de exemplu, că o țară e convinsă să-și închidă în grabă o parte din capacitățile energetice, în numele unor obiective ecologice. Dar dacă tranziția se face fără investiții de înlocuire și fără să te uiți la consecințe, ajungi să importi energia pe care înainte o produceai tu. Eventual prin intermediul unor companii străine, din țara acare a plătit grantul.
La televizor, treaba asta se numește modernizare. Dacă energia se scumpește, ni se explică faptul că libertatea costă. Dacă industria locală nu mai face față, trebuie să ne adaptăm. Dacă oamenii nu-și mai permit să-și încălzească locuința, experții ne recomandă să dăm căldura mai încet cu două grade, că e bine pentru planetă, iar frigul, în plus, călește caracterul.
Doar că nimeni nu pare prea curios să calculeze cine a câștigat de pe urma acestei fabuloase operațiuni de salvare a omenirii.
Experții independenți și dependența lor de finanțare
Un rol important în toată construcția asta îl are expertul independent, o specie fascinantă. Nu reprezintă niciun interes, n-are ideologie, n-are simpatii și nici preferințe. Are doar adevărul. Și, din când în când, un contract de consultanță.
Publicul ar avea dreptul să știe cine îl plătește, ce interese sunt în joc și unde se termină analiza și începe pledoaria. Dar întrebările astea strică atmosfera. E mult mai comod să-l numești „analist geopolitic“, „specialist în securitate“ sau „expert în politici publice“ și să-l lași să explice, cu aerul unui chirurg care operează o banală apendicită, de ce un popor trebuie să accepte niște sacrificii istorice.
Sacrificiile sunt, de regulă, pentru populație, iar beneficiile se distribuie prin mecanisme mult mai sofisticate. Și când lucrurile merg prost, politica n-a fost greșită, doar că populația n-a înțeles-o destul. E aproape o regulă matematică a comunicării politice de azi: când o reformă dă rezultate bune, meritul e al reformatorilor, iar când iese dezastru, vina e a celor reformați.
Cine controlează povestea controlează și explicația
Adevărata putere nu stă neapărat în a ascunde evenimentele. În epoca internetului asta e tot mai greu. Puterea stă în a controla explicația lor.
O lovitură de stat poate deveni revoluție democratică, iar o revoluție democratică poate deveni lovitură de stat. Un împrumut poate fi prezentat ca salvare economică sau ca instrument de subordonare. O măsură protecționistă poate fi numită patriotism economic într-o țară și naționalism periculos în alta. Diferența nu ține întotdeauna de eveniment, ci de cine îl povestește, cui îi folosește și cine plătește ca povestea să ajungă la public.
De aceea, propaganda modernă nu are nevoie să mintă încontinuu, ar fi prea obositor și prea ușor de demontat. Îi ajunge să selecteze: să arate zece minute dintr-un eveniment de două ore, să invite trei experți care se contrazic aprins pe detalii dar sunt perfect de acord asupra concluziei, să repete o interpretare până capătă greutatea unui fapt dovedit. Iar orice explicație alternativă s-o transforme într-un semn de prostie, extremism sau influență ostilă. Publicul nu mai trebuie convins că o poveste e adevărată. E suficient să fie convins că toate celelalte sunt indecente.
Mecanismul, de altfel, nu aparține exclusiv Occidentului, Rusiei, Chinei sau altei puteri. Fiecare centru de putere are poveștile lui, televiziunile lui, experții lui și propria versiune a binelui universal. Se schimbă decorurile, costumele și vocabularul, dar tehnica rămâne surprinzător de asemănătoare.
Morala, pentru cine mai are răbdare
Soluția nu e să crezi automat contrariul a ceea ce ți se spune la televizor. Ar fi să cazi în aceeași capcană, doar că stând cu spatele la ecran.
Soluția e mai incomodă: să te întrebi cine câștigă, cine pierde, cine finanțează, ce condiții sunt ascunse prin contracte și de ce unele informații se repetă obsesiv, în timp ce pe altele trebuie să le cauți cu lupa. Să-ți intre în cap că statele nu sunt organizații caritabile, că politica externă nu e un concurs de generozitate și că marile puteri nu dau miliarde doar de dragul satisfacției morale de a fi făcut o faptă bună. Uneori interesele lor coincid cu ale beneficiarilor, alteori nu, și tocmai de aceea trebuie analizate, nu sanctificate.
Doar că întrebările astea sunt complicate. Cer timp, documentare și, mai ales, disponibilitatea de a accepta că lumea nu se împarte atât de simplu între îngeri și demoni. E mult mai comod să deschizi televizorul, unde ți se spune cine e agresorul, cine e salvatorul, cine trebuie pedepsit, cine trebuie ajutat și de ce toate sacrificiile care urmează sunt absolut necesare.
Iar dacă la finalul emisiunii constați că ai rămas fără industrie, fără resurse, fără energie ieftină și cu o datorie pe care o vor plăti și nepoții tăi, nu te îngrijora. Înseamnă că reformele funcționează. Și nu uita să le mulțumești binefăcătorilor.
Până la urmă, cine plătește lăutarii comandă muzica. Iar cine plătește televizorul are toate șansele să decidă și ce vei crede că ai auzit.
sursa: FB
Lasă un răspuns