Am pus ștampila pe Nicușor de frică să nu ajungă ultrasul de la peluză, deci am ales clar răul cel mai mic.
Cred că și restul românilor au făcut exact la fel.
Am votat „rațional”, „pro-occidental”, „stabilitate”, „să nu se prăbușească ratingul”.
Am votat ca niște adulți responsabili.
Și acum stăteam și ma uităm la conferința de ieri ca la un spectacol de magie în care prestidigitatorul îți explică pe larg de ce ți-a furat ceasul, dar te asigură că a făcut-o din grijă pentru tine.
Omul ne-a ținut două ore și jumătate să ne convingă că AUR la guvernare ar fi însemnat apocalipsa economică în 7 zile.
Perfect, ok, piețele se sperie de populism. Dar când vine vorba de justiție, brusc tonul se schimbă.
Acolo nu mai e panică, nu mai e „suntem pe muchie”, nu mai e „trebuie să fim predictibili”.
Acolo e calm, e „procedură”, e „să așteptăm rapoartele”.
Și aici vine punctul culminant al comediei: Nicușor a validat numirile de la vârful parchetelor propuse de Radu Marinescu. Da, ăla. Ministrul Justiției. Ăla cu teza de doctorat din care, conform investigației, peste jumătate (140 de pagini din 247) e copy-paste.
Adică literalmente un hoț de texte. Un om care a luat cuvânt cu cuvânt, pagină cu pagină, din cărțile altora și și-a pus numele pe ele.
Și acest om a fost lăsat să propună cine conduce DNA, DIICOT și Parchetul General.
Iar președintele ales pe „lupta cu sistemul” a semnat.
Pe 20 octombrie 2026, președintele Nicușor Dan a semnat Decretul nr. 818/2026 pentru numirea întregului Guvern Luca Niculescu.
Din punct de vedere antropologic, nu vorbim doar de o numire politică.
Vorbim de un act de legitimare simbolică a unei forme de fraudă intelectuală la vârful instituției care ar trebui să fie gardianul legalității și al adevărului formal. Când președintele — figura cu cea mai mare încărcătură simbolică de „integritate” din sistemul politic românesc actual — semnează decretul de numire a unui om acuzat că a plagiat peste 56% din teza de doctorat, el nu face doar un gest administrativ. El autorizează un anumit tip de relație cu adevărul și cu meritele.
În limbajul antropologiei politice, acesta este un act de sancționare a unei forme de capital simbolic ilicit.
Plagiatul nu mai este tratat ca o încălcare gravă a normelor de producție a cunoașterii, ci ca un detaliu negociabil, secundar față de rațiunile de putere.
Președintele nu a fost obligat să semneze.
Constituțional, el are dreptul să refuze o propunere de ministru (chiar dacă o singură dată, motivat).
A ales să nu o facă.
Acum, hai să vorbim și despre ce a mai făcut ieri.
Primul lucru: e constituțional ca un președinte să stea două ore și să demonteze public un partid politic, să-l declare pericol pentru economie, securitate și rating? Președintele, prin Constituție și prin tradiție democratică, este văzut ca un garant al echilibrului, al unității și al respectării regulilor jocului.
El poate critica, poate avertiza, poate semnala riscuri. Dar când stă două ore și construiește un rechizitoriu detaliat, cu cifre, scenarii și concluzii dure împotriva unui singur competitor politic, el nu mai joacă rolul de arbitru.
Devine jucător activ.
Diferența este fundamentală. Un analist poate spune orice.
Un președinte, când spune același lucru, îl transformă în poziție oficială a statului.
Semnalul principal pe care l-a dat Nicușor Dan este acesta: „Eu nu mai sunt deasupra partidelor. Am ales o parte. Și am decis să folosesc autoritatea prezidențială pentru a o legitima și a o apăra.”
Acest semnal are câteva straturi:
Pentru partidele din zona sa de sprijin: „Sunteți protejați. Eu intru în luptă alături de voi.”
Pentru AUR și simpatizanții săi: „Nu sunteți doar o opoziție. Sunteți tratați ca un pericol pe care președintele îl combate oficial.”
Pentru societate în general: „Președintele nu mai pretinde neutralitate. A decis că unele forțe politice merită atac frontal din partea instituției prezidențiale.”
Al doilea punct, la fel de important: Toate datele economice pe care le-a prezentat… le știam deja.
Deficitul de 150 de miliarde de lei.
Dobânzile de 60 de miliarde.
Datoria publică.
Riscul de downgrade al ratingului de țară.
Toate aceste cifre circulă de luni de zile în spațiul public. Au fost prezentate de Consiliul Fiscal, de analiști independenți, de jurnaliști economici, de BNR, de Ministerul Finanțelor.
Nu a descoperit nimeni America ieri la Cotroceni.
Ce a făcut președintele a fost să recicleze informații publice și să le împacheteze într-un format solemn, cu greutatea instituției prezidențiale în spate.
Le-a așezat frumos, le-a legat de scenariul AUR și le-a folosit ca justificare pentru deciziile politice pe care le-a luat (sau pe care le-a validat).
Nu a adus date noi. Nu a oferit o analiză originală. Nu a propus soluții concrete pe care nimeni nu le mai auzise. A făcut un powerpoint de legitimare.
Mesajul real nu a fost „uite ce grav e situația economică”, ci „uite de ce am fost nevoit să fac ce am făcut”.
Cifrele nu au fost folosite ca diagnostic onest, ci ca instrument de justificare retroactivă.
Ce a adăugat el a fost doar ambalajul instituțional și direcția în care le-a orientat.
Și aici e partea cea mai amară.
Ceea ce s-a văzut cel mai clar ieri nu a fost nici economia, nici AUR, nici ratingul.
A fost transformarea. În doi ani și jumătate, omul care a fost ONG-istul care lupta cu statul, care dădea în judecată primăriile, care stătea în stradă și spunea că sistemul e putred, s-a transformat în președintele care explică de ce trebuie să lucrăm cu același sistem.
Și, ca să nu uităm cine a fost, a ținut neapărat să ne amintească din nou: „eu am fost ăla care a criticat, care a protestat, care a dat în judecată, care a câștigat și nu s-a întâmplat nimic”. Da, Nicușore. Știm. Am auzit de o mie de ori.
Problema e că românii nu te-au votat ca să le mai spui o dată cine ai fost la 30 de ani sau ce primar deștept ai fost.
Te-au votat ca să vezi cine ești acum. Și acum ești președintele care validează un plagiator la Justiție, care ține discursuri despre „predictibilitate” și care se uită la corupție ca la o problemă de raport, nu de voință.
Și aici ajungem la miezul problemei. Corupția.
Nu aia de 500 de euro de la inspectorul ANAF care te sună să-ți spună că trebuie să „rezolvi” ceva cu dosarul în două săptămâni. Nici aia de 300 de euro pe care polițistul o strecoară în fișa de examinare ca să-ți dea permisul.
Aia e corupția mică, de zi cu zi, pe care o știm cu toții și pe care o plătesc romanii zilnic.
Vorbim de corupția reală. Aia de sus. Aia care a făcut ca România să stagneze de 30 de ani. Aia pe care o știe toată lumea, inclusiv peste ocean. Aia care face ca autostrăzile să dureze 15 ani, ca spitalele să fie șantiere permanente, ca justiția să fie o loterie și ca țara să fie pe primul loc în Europa la accidente rutiere mortale.
Da, pe primul loc. Nu e coincidență. Când permisul se cumpără, când controlul se negociază, când dosarul se „aranjează”, oamenii mor pe șosele.
Și totul se vede în statistici.
Și totuși, în două ore de discurs, corupția a fost tratată ca un subiect secundar.
Ca o problemă de „dinamizare a parchetelor” și de „rapoarte care vin”.
Nu ca principala cauză a stagnării României. Nu ca boala care mănâncă țara de la rădăcină.
Am ales răul cel mai mic.
Am primit un fost luptător cu sistemul care acum administrează sistemul… și încă se mai laudă cu vremurile când îl lovea.
Secole la rând, între marile imperii (otoman, țarist, habsburgic), românii au învățat că legea scrisă e pentru popor, iar „descurcăreala” și aranjamentele de culise sunt pentru conducători.
Că supraviețuirea depinde de cine știe să se închine mai bine la poartă nouă și cum să împartă prada cu ai lui.
Chiar dacă am schimbat veșmintele otomane cu cele occidentale și am scris Constituții moderne, mentalitatea a rămas aceeași. Puterea este privită nu ca o misiune în slujba cetățeanului, ci ca o feudă personală, o rentă de care trebuie să profite clientela politică.
De fiecare dată apare câte un „salvator” – fie că poartă haina reformatorului occidental, fie că vine cu discursul anticorupție sau cu masca tehnocratului independent,societatea se iluzionează, investește speranță, iar după doi-trei ani mașinăria dâmbovițeană îl înghite, îl corupe sau îl reduce la aceleași practici de gașcă.
Omul se adaptează sistemului, în loc să schimbe sistemul.
Aici devine vizibilă fractura majoră. După aproape doi ani de mandat, omul care a candidat sub premisa independentului echilibrat — un arbitru imparțial ce veghează la respectarea regulilor — s-a mutat definitiv sub o mască a parțialității.
Abandonarea rolului de arbitru: În loc să utilizeze autoritatea prezidențială pentru a calma tensiunile și a oferi soluții structurale, a ales să folosească instrumentele statului pentru a proteja o singură tabără politică și a ataca direct alta.
Eroziunea capitalului de încredere: Când o instituție concepută să fie un factor de echilibru începe să funcționeze selectiv — ignorând problemele de integritate ale propriilor aliați, dar taxând dur opoziția —, statutul de „președinte al tuturor” dispare definitiv.
Erodarea rapidă a imaginii de imparțialitate are consecințe politice directe. Alegătorii care au investit încredere într-un profil tehnocrat sau neutru constată că, în momentele cheie, comportamentul instituțional nu diferă de cel al unui politician partidist clasic.
În acest ritm de uzură, pierderea rolului de mediator deasupra jocului politic îi anulează principala resursă de legitimitate.
Când un președinte devine un simplu jucător de partid, pierde tocmai electoratul de centru care i-a oferit victoria.
În aceste condiții, perspectiva obținerii celui de-al doilea mandat devine un scenariu extrem de improbabil.
Respect.
Asta da evoluție.
A devenit Pesedan.
sursa: FB
Lasă un răspuns