„Nu da vina pe oglindă dacă ai fața strîmbă.” – proverb, motoul lui Gogol la «Revizorul»
Toată lumea crede că ”Revizorul” e o piesă despre un impostor. Nu e chiar așa. Hlestakov nu minte pe nimeni la început. El e un funcționăraș fără bani, blocat într-un han de provincie. Orașul este cel care îl face revizor, orașul are nevoie de el. Are frică, are păcate, are nevoie de cineva în fața căruia să se închine și de la care să-și cumpere iertarea. Hlestakov doar acceptă rolul care i se oferă. Gogol a înțeles un lucru simplu: nu doar impostorul face minciuna. Minciuna devine posibilă din nevoia celor care îl primesc.
În primăvara lui 2025, un număr mare de scriitori, profesori și istorici au semnat un apel salvaționist. Opțiunea Nicușor Dan, scriau ei, înseamnă ”o șansă dată României oneste”. Nu era un vot. Era o ungere care dădea direcția ”votului moral”, ”salvator”. Un candidat devenea o promisiune morală. Un candidat devenea o țară: România onestă împotriva celeilalte. Ieșeai din rând – deveneai imoral, nefrecventabil. Ce are asta cu democrația? Nu știu. Pare a sectă mai degrabă cu vot superior iluminat. PR-ul de atunci făcea ravagii de umilire publică: matematică nu usturoi.
Nu judec. Înțeleg de unde vine gestul. Frica era reală. Alternativa era reală. Dar frica nu are nevoie doar de un candidat. Frica are nevoie de un salvator.
Un an și jumătate mai tîrziu, aceleași voci vorbesc altfel. Un poet care l-a susținut aprig acum se dezice și-l numește în fel și chip. Un editorialist îl declară «nepreședinte». Altul scrie despre «cea mai rapidă dezamăgire din istoria funcției prezidențiale», altul îl numește ”gunoi”. Cifrele confirmă o parte din asta: de la 47% încredere în iunie 2025 la 27% în martie 2026. Niciun președinte de după 1989 n-a căzut atît de repede.
Nu spun că criticile sînt false. Unele sînt întemeiate: justiția, alianțele, cele cinci luni și jumătate fără guvern. Spun altceva. Mă uit la ton. Tonul de acum e la fel de excesiv ca tonul de atunci. Atunci era Mesia, acum e Trădătorul. Între ele nu există om și nici măcar funcție. Există doar icoana: întîi aurită, apoi scuipată.
Istoricul artei David Freedberg a scris o carte întreagă despre puterea imaginilor. Teza lui e incomodă: iconoclastul nu e opusul idolatrului. E fratele lui. Nimeni nu sparge o icoană în care nu crede. Spargi icoana pentru că te temi de ea. Pentru că te-a mișcat. Pentru că, uitîndu-te la ea, îți vezi propria închinăciune. Cu cât ai crezut mai mult cu atât te răzbuni mai tare. Să te ferească Dumnezeu de enoriașii cărora le-ai spulberat visele: se văr răzbuna dublu. În istoria iconoclasmelor, de la Bizanț la Reforma protestantă, chipurile nu erau doar date jos ci erau răzuite. Idolul nu trebuia doar să dispară: el trebuia desfigurat. Pentru că un chip intact îți amintește că tu l-ai sărutat.
Asta e, cred, rușinea ascunsă din excesul de atunci: dragostea se transformă în ură. Acum ei nu se ceartă cu președintele ci se ceartă cu propria credință de ieri. Și pentru că nu și-o pot asuma, îl pedepsesc pe el. Formula e mereu aceeași: noi am fost loiali valorilor, nu persoanei, instituției. Valorile rămîn curate în timp ce persoana devine gunoi. Cine a uns rămîne nepătat. Doar unsul e de aruncat. Și nu e doar elita. Elita oficiază. Corul e publicul ei, clasa de mijloc urbană care a votat atunci cu lacrimi în ochi și care acum dă like la fiecare execuție. Același ecran, aceleași mîini. Cine are nevoie de un salvator are nevoie și de un trădător. Sînt două fețe ale aceleiași neputințe: să nu fii tu cel care răspunde.
Revenim la Gogol. La sfîrșitul piesei, primarul se întoarce spre sală și strigă: «De ce rîdeți? De voi înșivă rîdeți!» Da, acest președinte este chipul mai ales al nucleului dur al celor care l-au susținut deșănțat dar și al alegătorilor. Toți ar trebui să ne asumăm, fiecare după gradul său de implicare. Mai ales că toate astea se cam știau. ”Nu te supăra pe oglindă dacă ești pocit” zice traducerea românească a proverbului din motto. Atât s-a putut: să ne asumăm.
Apoi vine vestea că sosește adevăratul revizor. Și toată lumea încremenește. Gogol a cerut ca scena mută să țină aproape un minut și jumătate. Un oraș întreg, înghețat, cu gura deschisă, în fața propriei oglinzi.
Dar tare mă tem că deja se fac liste pentru un nou salvator: nu putem fără. Ne cam place să pupăm ”moaștele politice” după care să le aruncăm la gunoi. Fără a ne asuma nimic.
sursa: FB
Lasă un răspuns