Nemții au înnebunit de tot. Conform unui articol din „South China Morning Post” (link în comentarii) cancelarul Germaniei, Friedrich Merz, e nemulțumit că „yuanul e devalorizat cu cel puțin 30%”, fapt ce îi ajută pe chinezi să-și subvenționeze capacitățile productive „excesive”, ceea ce duce la inundarea piețelor internaționale cu mărfuri chinezești. Și se gândește, nici mai mult nici mai puțin, la un nou „acord Plaza” – pe modelul celui semnat cu japonezii la mijlocul anilor 1980 – care să conducă la aprecierea controlată a yuanului, respectiv la limitarea exporturilor chinezești.
Aberație mai mare nici că se putea!
𝗜̂𝗻 𝗽𝗿𝗶𝗺𝘂𝗹 𝗿𝗮̂𝗻𝗱, trebuie să spunem că noțiunea de „capacități excesive de producție” e o tâmpenie fără sens. Da, în capitalism avem periodic așa-zisele crize de „supraproducție”. Numai că nu e cazul azi. Mărfurile chinezești își găsesc bine-mersi piețe de desfacere. Deci nu vorbim de niciun fel de „supraproducție” din partea Chinei. Vorbim, pur și simplu, de competitivitate: economia chineză e tot mai competitivă, cea germană… tot mai necompetitivă.
𝗜̂𝗻 𝗮𝗹 𝗱𝗼𝗶𝗹𝗲𝗮 𝗿𝗮̂𝗻𝗱, că nu se poate compara China de azi cu Japonia din 1985. Japonia după 1945 a fost, este și în viitorul apropiat încă va mai rămâne un simplu pudel al Americii. La ordinul Americii, Japoniei i se putea impune orice fel de acord, inclusiv unul de „apreciere controlată” a yuanului, cu consecințe catastrofale pentru economia japoneză, așa cum a fost acordul Plaza. Or, China este în acest moment cea mai mare economie mondială în termeni PPP (puterea de cumpărare) și cea mai mare economie productivă în termeni nominali (peste 30% din producția industrială globală). E ca și cum un șoricel (Germania) vine la un elefant (China) și îi zice să-și taie trompa de dragul lui! Ce vorbești, Franz?!!!
𝗜̂𝗻 𝗮𝗹 𝘁𝗿𝗲𝗶𝗹𝗲𝗮 𝗿𝗮̂𝗻𝗱, problema avantajului competitiv al Chinei nu ține doar de stabilitatea cursului valutar. Ba, aș zice că asta e cea mai mică problemă pentru Germania! Toți clienții mei care fac afaceri cu China, fac afaceri în dolari, nu în yuani. Nu l-am auzit pe niciunul zicând că negociază în yuani prețul echipamentelor pe care le aduce de acolo, sau al transporturilor de tip cargo. Totul e în dolari! Dacă Merz are o problemă, problema lui e cu dolarul american, nu cu yuanul. Și nu, teoria care zice că exportatorii chinezi capătă dolari cu care cumpără apoi 𝑚𝑎𝑖 𝑚𝑢𝑙𝑡̦𝑖 yuani pe plan intern din cauza devalorizării yuanului, nu ține: în ciuda propagandei, firmele chinezești – vorbesc de cele serioase, nu de atelierele de colț de stradă, care oricum nu amenință cu nimic Germania – sunt perfect integrate cu marile lanțuri de aprovizionare mondiale și au nevoie, la rândul lor, de achiziții în dolari: materii prime, motoare, microprocesoare și multe alte lucruri care încă nu se fabrică direct în China, sau nu la nivelul calitativ necesar impunerii pe piața internațională.
Și tocmai aici ar putea fi surpriza neplăcută pentru Merz: rugându-i pe chinezi să-și aprecieze yuanul, nu e deloc sigur că mărfurile chinezești, valorificate în dolari pe piața internațională, vor deveni la fel de scumpe ca alea germane. Dar ce e sigur, e că exportatorii chinezi vor încasa mai mulți dolari cu care vor putea cumpăra… mai multe materii prime și componente calitative, cu care să fabrice și mai multe produse calitativ superioare! Adică mai multă bătaie de cap pentru Germania! Nu degeaba Trump, în ultima vreme, nu mai insistă pe aprecierea yuanului, ci pe tot felul de interdicții la export (de exemplu, interdicția Nvidia de a exporta în China cele mai recente modele de microprocesoare). „Aoleu, dolarul? Ah, dar stai, că la americani nu e bine să ne rățoim! Se supără!”
În realitate, avantajul competitiv al Chinei față de Germania/Uniunea Europeană e mult mai simplu de înțeles și nu are nimic misterios în el:
– Lanțuri de aprovizionare „scurte”: spre deosebire de germani, care și-au externalizat în … China, adică la 9.000 de km de casă, capacități imense de producție, chinezii încearcă să facă totul local. Local = mai ieftin (economisești imens cu costurile logistice).
– Investiții publice în infrastructură fără egal: drumuri, poduri, șosele, depozite, rețele electrice etc. Deh, statul chinez nu a cheltuit public sute de miliarde pe capriciile lui Zelenski! Niște fraieri, nu?!
– China nu a importat imigranți cu toptanul, oameni din culturi atât de diferite încât nu vor să se integreze și mai costă și o avere (plătită din buzunarul contribuabilului german) ca să fie ținuți gratis pe masă și casă, în speranța că generațiile viitoare vor fi mai cooperante. Când a avut nevoie de muncitori, China a accesat uriașul bazin rural de care dispune. Când, dimpotrivă, a avut nevoie de mai mulți ingineri, China și-a adaptat programele universitare și și-a orientat inteligența tinerilor spre domeniile STEM, singurele cu care poți construi o economie productivă. China nu are nicio milă față de programele universitare care produc șomeri de lux: recent, chinezii chiar au anunțat că de la anul vor închide câteva zeci de programe de studii universitare care în epoca AI nu-și mai au rostul.
– China nu și-a bătut joc de sursele sale de energie. Nu a lătrat la Rusia când avea cea mai mare nevoie de gaze rusești. Nu și-a închis centralele nucleare fiindcă așa au bătut din pumn Verzii. Industria productivă e, în mare măsură, un proces de transformare a energiei în bunuri de tot felul. Ai energie ieftină, de calitate și diversificată – deții, deja, un atu important în vederea producerii de bunuri ieftine, de calitate și diversificate. Nu ai – plescăi din buze și latri la lună.
„E lumea rea.”
Merz are 71 de ani. Noi, europenii, ne pregătim să atacăm mijlocul secolului XXI cu lideri scoși din geamantanul cu vechituri al secolului XX. Nu e de mirare că suntem complet depășiți de realitate. Sigur, s-ar putea argumenta că și Xi Jiping sau Putin sunt trecuți de 70, numai că ei au fost martorii dezintegrării ireparabile a blocului comunist: ceea ce înseamnă că ei sunt 𝑑𝑒𝑗𝑎 copiii schimbării prin care au trecut țările și societățile lor când ei aveau 30-35 de ani. Xi și Putin, așa „autoritari” cum sunt ei, de fapt vin din viitor. Și-au stabilizat țările, și le-au scos din rahatul anilor post-comuniști. Merz vine din trecut și visează la rețete care au funcționat în trecut, cu un vasal cuminte precum Japonia. Dacă prin „democrație” înțelegem modelul neoliberal – pluripartidism plus economie lăsată să funcționeze de-a-n boulea („piețe libere”) – ei bine, modelul ăsta mă tem că a murit definitiv în 2008. Viitorul probabil aparține unor societăți mai puțin interesate de felul steril în care se ceartă unii plătiți regește prin diverse parlamente, în timp ce economia e lăsată să plutească în derivă în numele respectului sacrosanct față de „libertatea piețelor”, și mai mult de felul în care statele pot rezolva problemele concrete care amenință oamenii, familiile și societățile: criza demografică, a locuințelor, supraîndatorarea, precarizarea muncii și multe altele.
Dl. Merz ar face bine să vadă ce face prost Germania, nu să împiedice ceea ce fac bine alții.
sursa: FB
Radu Zlati 
Lasă un comentariu