Luați labele de pe Păunescu! Sau cum se rescrie istoria litareaturii cu flexul și polizorul

Cum era de așteptat, autoritățile noastre au mai găsit un mare pericol pentru democrația românească. Nu inflația. Nu școala. Nu drogurile. Nu prăbușirea natalității. Nu faptul că, după treizeci și ceva de ani de libertate, încă ne uităm spre stat ca spre o mătușă bogată care întârzie cu alocația. Nu. Pericolul era un bust. Un bust al lui Adrian Păunescu.

IICCMER (plătit și din taxele și impozitele male) a cerut, din nou, retragerea monumentului din Grădina Icoanei, motivând că poetul a fost un propagandist al regimului comunist și că prezența lui în spațiul public reprezintă o insultă pentru victimele dictaturii. O solicitare reluată după paisprezece ani, de parcă între timp bustul ar fi început să recruteze tineri pentru UTC sau să difuzeze discursuri ale lui Ceaușescu în fiecare dimineață.

Nu sunt fan Adrian Păunescu. Gusturile mele poetice au evoluat în ultimii 40 de ani. Iar ca om, nu am avut motive de a-l prețui vreodată.

Recunosc însă, spre rușinea mea publică, că în liceu am citit Fântâna somnambulă. Din cauza unor colegi cu influență nefastă. Și am avut imprudența să cred că acolo există talent. Chiar foarte mult talent. Genialoid. Nu am fost la vreun spectacol „Cenaclul Flacăra”, dar mai pățesc și astăzi să cânt, împreună cu soția, melodii lansate acolo. Unele chiar pe versurile lui Păunescu. Se vede că recuperarea mea ideologică a eșuat lamentabil.

Mai mărturisesc ceva. Îl citesc, citez/recit pe antisemitul Eminescu. Îl citez și respect pe condamnatul Mircea Vulcănescu. Îi citesc pe Eliade și Cioran inclusiv articolele lor de tinerețe, apărute prin reviste „verzi”. Tot așa cum îi iubesc pe sfinții închisorilor, știind că unii au avut o tinerețe cu care nu consonez. Îl admir pe Louis-Ferdinand Céline, cu tot cu colaboraționismul lui fascist; idem Knut Hamsun sau Ezra Pound. Pe de altă parte îi citesc fără complexe pe Gorki, Maiakovski, Fadeev sau Șolohov, comuniști declarați.

Știu. Dosarul meu moral este total compromis. Probabil că, dacă s-ar înființa Ministerul Purității, aș fi trimis direct la reeducare, împreună cu biblioteca mea.

Problema este că oamenii aceștia nu încetează să fie mari personalități culturale doar pentru că au fost, totodată, și oameni mici. Sau lași. Sau oportuniști. Sau fanatici. Sau de partea greșită/criminală a istoriei. Căci istoria nu este o ședință de cadre. Opera nu este cazierul autorului. Iar cultura nu funcționează după Codul penal.

Da, Adrian Păunescu l-a elogiat pe Nicolae Ceaușescu. Da, a participat la construcția cultului personalității. Da, are pagini jenante.
Foarte bine. Scrieți asta pe plăcuța monumentului. Predați-o, studiu de caz, în școală. Discutați-o la televizor.

Dar de când soluția unei societăți mature este să scoată flexul înainte de a pune la bătaie creierul?

Partea cea mai savuroasă începe însă exact aici. Dacă tot pornim această cruciadă a purificării morale, să o facem până la capăt.
Cel mai de căcat exercițiu de lingușire dedicat lui Nicolae Ceaușescu rămâne volumul „Omagiu”, editat de Uniunea Scriitorilor în 1983. Da, Păunescu este acolo. Din belșug. Dar nu este singur.

În aceeași paradă a entuziasmului revoluționar îi întâlnim pe Ioan Alexandru, Fănuș Neagu, Augustin Buzura, Constantin Țoiu, George Bălăiță, Petre Sălcudeanu, Paul Anghel, Marin Preda, Nichita Stănescu și Marin Sorescu. Ce facem? Demolăm și statuile lui Preda? Scoatem numele lui Sorescu din manuale? Îl trecem pe Nichita la categoria „conținut sensibil”? Desființăm Festivalul „Marin Preda”, iar la intrarea în biblioteci montăm detectoare de compromis moral?
Labiș a avut singurul avantaj strategic: a murit prea devreme. Dacă mai trăia zece ani, probabil că semna și el în Omagiu, iar astăzi niște comisii serioase ar fi discutat dacă mai are voie să dea numele unui liceu.

Există, în România ultimilor ani, o pasiune aproape erotică pentru judecarea trecutului cu criteriile prezentului. Venită, ca o boare, dinspre Vest. Nu mai analizăm. Nu mai comparăm. Nu mai contextualizăm. Decupăm. Etichetăm. Executăm.

Este infinit mai simplu să dărâmi o statuie decât să construiești o cultură istorică. Mai ales când demolarea aduce titluri de presă și senzația reconfortantă că ai învins comunismul… în 2026.

Și încă ceva. Păunescu îl lingușea pe Ceaușescu. Adevărat. Dar, măcar, în mai 1968 același Ceaușescu a avut curajul să condamne public invazia Cehoslovaciei, întrupând ceea ce milioane de români au simțit atunci ca fiind un moment de demnitate națională.

Niciun președinte postdecembrist nu a reușit să creeze, fie și pentru o zi, același sentiment. Niciunul. În schimb, fiecare și-a avut propria suită de intelectuali cur-limbiști: comentatori, filosofi, analiști și poeți de curte. Diferența este doar de costum. Curtea a rămas aceeași.

Așa că, înainte să dați jos bustul lui Adrian Păunescu, faceți bine și întocmiți lista completă. Cu toți. Din toate regimurile. Din toate taberele. Din toate epocile. Fiți consecvenți. După aceea, când veți termina de golit piețele, parcurile și manualele, veți descoperi ceva extraordinar. România va avea, în sfârșit, un spațiu public impecabil. Complet steril. Fără păcătoși. Fără genii. Fără memorie.

Și, mai ales, fără niciun motiv serios de a mai gândi.

Radu Zlati