Trupul verii (II)
Trecu un timp de când se auzi ultima ploaie
Căzând peste șopârle și furnici.
Acum văzduhul arde nesfârșit;
Și fructele conturul gurii-și colorează.
Crevasele pământului încetul cu încetul se deschid;
Și lângă apa ce picură silabă cu silabă,
O plantă uriașă privește soarele în ochi!
Cine-i acel ce stă întins pe dune de nisip,
Fumând din argintate frunze de măslin?
I se-ncălzesc cicadele-n urechi;
Furnici trebăluiesc pe pieptul său;
Prin ierburile-axilei alunecă șopârle;
Și alge prinse de picior înfiorate sunt de-un val
Trimis de o sirenă ce cântă cam așa:
O, trup al verii bronzat și dezgolit,
Hrănit cu seve de măslini și sare;
Tărie-a stâncii și-al inimii fior;
Vârtej de vânt prin plete de răchite;
Zefir de busuioc pe pubieni zulufi;
Înfășurat în stele și-n acele de pin,
Al verii trup profund, corăbier al zilei!
Vin ploile mărunte, puternicele grindini;
Prin ghearele zăpezii pământurile trec,
Învinețind adâncul cu valuri furioase;
Și se scufundă dealuri în ugere de nori.
Și-n ciuda-acestor lucruri tu inocent zâmbești,
Găsindu-ți iar clepsidra de timp nemuritor,
Precum pe țărmul mării te regăsești în soare;
Și nuda ta vigoare, în bolțile de cer.
traducere – G. Cristea
Radu Zlati 
Lasă un comentariu