România dez-alfabetizată

I.

8 septembrie 2026, dimineața. OCDE publică rezultatele testării PISA 2025: peste 760.000 de elevi de 15 ani, din 91 de țări și economii, evaluați la citire, matematică și științe. Ministerul Educației și Cercetării convoacă presa la Biblioteca Centrală Universitară. Cifrele României cad în fluxuri: 425 de puncte la științe, 419 la matematică, 413 la citire. Toate sub media OECD. Toate mai mici decît acum trei ani.
Pînă la prînz, presa titrează la unison: dezastru. După-amiază vin reacțiile. Fostul ministru al educației, Daniel David, scrie că rezultatele confirmă că „analfabetismul funcțional este risc de securitate națională”. Ministrul demis al educației ripostează cu o apărare de manual a instituției: „Nu sîntem încă membri OCDE”. Seara, talk-show-urile descoperă, cu gravitatea de rigoare, analfabetismul funcțional. Se cer demisii, comisii, reforme.
Mîine se vor mai cere puțin. Poimîine deloc.

II.

Cunosc scena asta pe de rost. S-a jucat identic de șapte ori, din 2006 încoace, o dată la trei-patru ani, cu aceeași distribuție: raportul, breaking news-ul cu „dezastru”, ministrul care se apără, fostul ministru care acuză, expertul care explică, talk-show-ul care se indignează. Apoi liniștea. Am asistat, ca gazetar, la toate reprezentațiile. Nimic din ce urmează zilei de azi nu e imprevizibil — pentru că nimic din ce a urmat celorlalte zile ca asta n-a fost vreodată altfel.
Și asta e prima observație care merită făcută despre „dezastrul PISA”: nu cifrele sînt partea interesantă. Cifrele le știam, în mare, dinainte. Partea interesantă e ritualul. O societate care repetă identic aceeași scenă a indignării, de șapte ori la rînd, fără nicio consecință, nu încearcă să rezolve o problemă. O comemorează.

III.

Totuși, cifrele. Puține — doar cele care poartă.
La citire, România are 413 puncte: cel mai jos punct al întregii serii de după 2006, anul în care atinsesem fundul cu 396. Scăderea față de 2022 e de 16 puncte și e, spune OECD, semnificativă statistic. La matematică am trecut un prag simbolic: peste 50% dintre elevii de 15 ani nu ating nivelul minim de competență — adică nu pot folosi matematica în situațiile elementare ale vieții. Iar 38,5% dintre elevi sînt sub nivelul minim simultan la toate cele trei domenii: nu citesc funcțional, nu socotesc funcțional, nu înțeleg funcțional. Patru din zece.
Și cifra care doare cel mai tare, dacă o pui în context istoric: între 2006 și 2012, România a urcat 42 de puncte la citire, 30 la matematică, 21 la științe. Apoi le-a dat înapoi, aproape pe toate. Am demonstrat, cu date, că sistemul poate urca. Și am demonstrat, tot cu date, că poate coborî la loc — în același ritm, cu aceleași ritualuri de indignare derulîndu-se pe fundal. Indignarea, rezultă din serie, nu are nicio corelație cu rezultatul.
O nuanță pe care corul de azi o ratează aproape integral: media OECD scade și ea, constant — la matematică, de la 485 de puncte în 2015 la 463 azi. Nu e, deci, doar o prăbușire românească: e o lume întreagă care alunecă, cu ecranele, pandemia și restul de suspecți de serviciu. Doar că noi alunecăm mai repede. Și de mai jos.

IV.

Întrebarea zilei, pe toate canalele, e: de ce sînt rezultatele atît de proaste? E o întrebare greșită. Sau, mai exact: e o întrebare la care avem răspunsul de douăzeci de ani. Subfinanțare cronică urmată de finanțare fără reformă, programe enciclopedice, predare pentru examen, sat abandonat, meditația ca instituție paralelă. Diagnosticele există, sînt publice, se repetă la fiecare ciclu. Întrebarea corectă e alta, și nu o pune nimeni: de ce nu ne mai doare?
Iar răspunsul cinstit sună cam așa: pentru că școala românească nu a picat, de fapt, niciun test. Ea trece, an de an, cu brio, singurul examen care i se cere cu adevărat. Societatea românească nu-i cere școlii competențe. Îi cere diplome. Îi cere note, medii, ierarhii, admiteri, olimpici pentru vitrină. Și la capitolele astea sistemul livrează impecabil, cu punctualitate de ceasornic: nimeni nu rămîne fără diplomă în România. PISA măsoară altceva — ce înțelege și ce poate face un copil de 15 ani cu ceea ce a învățat. Adică măsoară o marfă pe care nu a comandat-o nimeni.
Nu școala a picat testul. Societatea l-a picat. Școala doar a executat comanda.

V.

Și aici trebuie să vorbim despre noi — cei care citim texte despre PISA.
Decalajul dintre elevii din pătrimea avantajată socio-economic și cei din pătrimea dezavantajată a ajuns, la științe, la 122 de puncte. Media OECD e 85. Diferența dintre urban și rural se apropie de 100 de puncte. Traduse, cifrele astea spun un lucru simplu: în spatele mediei de 413 nu stă o școală românească, ci două. Una care produce elevi de nivel european pentru copiii cui trebuie. Și una care produce analfabeți funcționali pentru restul.
Clasa de mijloc — adică, statistic vorbind, cititorul acestui text — și-a rezolvat de mult problema. Privat. Meditații, școala „bună”, clasa „bună”, sectorul „bun”. Copilul ei nu e în cei 38,5%. Iar o societate în care exact oamenii care ar putea face scandal și-au cumpărat, individual, ieșirea din statistică nu mai face scandal. Face ritual. Trei zile de indignare o dată la trei ani — exact cît costă liniștea conștiinței pînă la următorul raport.Asta e funcția reală a ritualului. Nu schimbarea. Absoluțiunea.

VI.

Rămîne diagnosticul zilei, cel cu securitatea națională. Daniel David are dreptate aproape punct cu punct: analfabetismul funcțional e un risc de securitate națională; banii turnați într-un sistem nereformat produc „anomalii educaționale”; bugetul educației din 2025 — circa 4,32% din PIB, cel mai mare din ultimii douăzeci de ani — nu a mișcat acul. Totul corect.
Doar că diagnosticul vine de la un fost ministru al educației. Adică de la sistemul însuși. Și asta spune ceva mai adînc decît orice cifră din raport: sistemul românesc de educație se autodiagnostichează, cu precizie clinică, de douăzeci de ani. Rapoarte, strategii, pacte naționale, diagnoze ministeriale, „România educată”. Diagnosticul a devenit un gen literar al instituțiilor noastre — poate cel mai sofisticat pe care îl producem. Ne pricepem admirabil la boala noastră. Nu ne tratăm niciodată. Iar diagnosticul, repetat astfel, la nesfîrșit, fără tratament, nu mai e medicină. E partea savantă a ritualului.

VII.

Conform partiturii, peste trei zile se lasă liniștea. Presa trece la subiectul următor, comisiile se dizolvă discret în toamnă, cifrele se arhivează pînă la PISA 2029, cînd scena se va juca din nou, cu aceeași distribuție și, probabil, cu cifre puțin mai mici.
Iar undeva, într-un sat sau la marginea unui oraș, un copil de 15 ani dintre cei 38,5% își vede de viața lui. El nu va citi niciun text despre PISA. Nici pe acesta. Nu pentru că nu l-ar interesa. Pentru că nu poate.

sursa: Guvernu