Partea a șaptea: Curtea Constituțională și legitima apărare a statului
Lovitura de stat nu a fost pe 6 decembrie
Din seara zilei de 6 decembrie 2024, formula „lovitură de stat” a fost folosită aproape exclusiv pentru a descrie decizia Curții Constituționale. Georgescu a numit-o „lovitură de stat formalizată”. Sute de mii de români au crezut sincer că nouă judecători le-au anulat votul din capriciu sau la comandă.
Această lectură inversează ordinea faptelor. O lovitură de stat este, în definiția ei clasică, preluarea sau păstrarea puterii prin ocolirea regulilor care guvernează transferul ei. În toamna lui 2024, regulile transferului puterii au fost ocolite de două ori, și de fiecare dată înainte de 6 decembrie. Prima dată, în perioada de dinaintea primului tur, când o operațiune pregătită de ani de zile a fost activată pentru a produce, prin finanțare ascunsă, publicitate deghizată și amplificare coordonată, un rezultat pe care formarea liberă a opiniei nu l-ar fi produs. A doua oară, cu ocazia primului tur, când partidele de guvernământ au dirijat voturile propriilor alegători către un adversar ales, iar platforma care domina spațiul informațional a refuzat să aplice o decizie a autorității electorale, lăsând promovarea unui candidat să continue în ziua votului. Rezultatul din 24 noiembrie a fost produsul acestor două ocoliri. Curtea nu a făcut decât să refuze să îl certifice.
Dacă acceptăm că votul este liber numai când formarea opiniei a fost liberă, atunci ceea ce a fost atacat în noiembrie 2024 nu a fost un candidat sau altul, ci mecanismul însuși prin care poporul român își exercită suveranitatea. Articolul 2 din Constituție spune că suveranitatea națională „aparține poporului român, care o exercită prin organele sale reprezentative, constituite prin alegeri libere, periodice și corecte”. Un stat al cărui mecanism de constituire a organelor reprezentative este compromis se află în fața unei agresiuni, chiar dacă agresorul nu poartă uniformă. Iar un stat agresat are dreptul la legitimă apărare. În dreptul penal, legitima apărare presupune un atac material, direct, imediat și injust, și o ripostă proporțională. Transpuse în termeni constituționali: a existat un atac asupra caracterului liber al votului, el era în desfășurare, era contrar legii, iar riposta, reluarea alegerilor de la zero, cu aceleași reguli pentru toți, a fost cea mai puțin invazivă dintre cele posibile. Curtea nu a declarat un câștigător. Nu a interzis pe nimeni. A spus doar: se reia.
Ce a făcut, de fapt, Curtea
Hotărârea nr. 32 din 6 decembrie 2024 are patru pagini și 23 de paragrafe. A fost pronunțată în unanimitate, în temeiul articolului 146 litera f) din Constituție. Primul lucru pe care îl face Curtea este să refuze lectura îngustă a acestui text: atribuția de a veghea la respectarea procedurii „nu poate fi interpretată restrictiv” și nu poate fi „disociată de rolul Curții Constituționale în arhitectura constituțională, acela de garant al supremației Constituției”.98
Constatarea centrală este la paragraful 5: procesul electoral „a fost viciat pe toată durata desfășurării lui și în toate etapele de multiple neregularități și încălcări ale legislației electorale care au distorsionat caracterul liber și corect al votului exprimat de cetățeni și egalitatea de șanse a competitorilor electorali, au afectat caracterul transparent și echitabil al campaniei electorale și au nesocotit reglementările legale referitoare la finanțarea acesteia. Toate aceste aspecte au avut un efect convergent de desconsiderare a principiilor esențiale ale alegerilor democratice.”99 Apoi Curtea desface această frază în trei piese, fiecare cu temei constituțional propriu.
Prima: votul liber exprimat, articolul 81. „În prezenta cauză, caracterul liber exprimat al votului a fost încălcat prin faptul că alegătorii au fost dezinformați prin intermediul unei campanii electorale în cadrul căreia unul dintre candidați a beneficiat de o promovare agresivă, derulată cu eludarea legislației naționale în domeniul electoral și prin exploatarea abuzivă a algoritmilor platformelor de social-media. Manipularea votului a fost cu atât mai evidentă cu cât materialele electorale de promovare a unui candidat nu au purtat însemnele specifice publicității electorale conform Legii nr. 370/2004.”100 A doua: egalitatea de șanse, articolul 37. Neregulile „au creat o inegalitate vădită între candidatul care a manipulat tehnologiile digitale și ceilalți candidați participanți în procesul electiv. Astfel, expunerea semnificativă a unui candidat a condus la reducerea direct proporțională a expunerii în media online a celorlalți candidați.”101 A treia: finanțarea. „Declarațiile depuse la Autoritatea Electorală Permanentă ale unuia dintre candidați referitoare la bugetul său de campanie, pe care l-a raportat ca fiind 0 lei, sunt în contradicție cu datele prezentate în «Notele de informare» […] Or, este de notorietate că o campanie electorală presupune costuri și cheltuieli importante.”102
Paragraful 16 merită o lectură atentă, pentru că el se referă la toți competitorii: „utilizarea tehnologiilor digitale și a inteligenței artificiale, atât de către candidați ori competitori electorali, cât și de către partide politice, susținători ori simpatizanții lor trebuie să fie transparentă”, iar folosirea unor asemenea practici „învestește autoritățile publice competente, potrivit legii, să verifice, să constate și, după caz, să sancționeze astfel de conduite”. Curtea a lăsat deschisă ușa pentru anchetarea PSD, PNL și AUR. Faptul că ușa a rămas în mare parte neîntrebuințată timp de doi ani nu este vina hotărârii.
Un precedent uitat: Hotărârea din 5 octombrie 2024
Decizia din 6 decembrie nu a venit din senin. Cu două luni înainte, la 5 octombrie 2024, aceeași Curte respinsese, prin Hotărârea nr. 2, candidatura Dianei Șoșoacă, pe care Biroul Electoral Central o admisese, reținând că declarațiile și conduita candidatei erau contrare valorilor constituționale pe care Președintele are datoria să le apere și că ea nu ar fi putut depune cu bună-credință jurământul prevăzut de articolul 82.103 Decizia a fost controversată și criticată inclusiv de juriști care aveau să susțină anularea din decembrie. Dar ea a fixat, cu două luni înainte de criză, principiul pe care Curtea avea să îl aplice de două ori: loialitatea față de Constituție nu este o formalitate, ci o condiție de fond a accesului la funcția supremă în stat. Hotărârea nr. 7 din 11 martie 2025, care a confirmat excluderea lui Georgescu din cursa reluată, a citat explicit ambele hotărâri anterioare ca stabilind acest cadru. Cine vede în decembrie 2024 o improvizație trebuie să explice de ce aceeași Curte, cu aceeași compoziție, a raționat identic în octombrie 2024 și în martie 2025.
Ce fel de evaluare este aceasta
Aici trebuie înțeles rolul Curții Constituționale, pentru că multe dintre criticile aduse hotărârii pornesc de la o premisă greșită despre ce fel de instanță este ea. Curtea face o evaluare cu dimensiune politică, realizată într-un mecanism jurisdicțional. Dimensiunea politică a misiunii sale îi cere să înțeleagă consecințele pentru democrație, iar forma jurisdicțională o obligă să își justifice intervenția. Nu este o contradicție; este definiția jurisdicției constituționale.
Constituția este, în originea și finalitatea ei, un pact politic căruia i-am dat forță juridică supremă. Prin referendum am acceptat limitele puterii, drepturile pe care aceasta trebuie să le respecte și regulile după care ne putem schimba conducătorii. Majoritățile se schimbă, dar pactul face posibilă conviețuirea tuturor. Curtea Constituțională apără fix acest cadru, iar judecătorii săi au o altă misiune decât stabilirea vinovăției într-un proces. Ei evaluează dacă exercitarea puterii mai păstrează condițiile legitimității constituționale sau dacă mecanismul schimbării ei a fost fraudat. De aceea hotărârea nu numește niciun candidat și nu pronunță nicio vinovăție: nu acesta era obiectul ei. Obiectul era să răspundă la întrebarea dacă rezultatul din 24 noiembrie mai putea fi confirmat ca expresie a voinței libere a poporului. Curtea a răspuns că nu și a spus de ce, cu trimitere la fiecare articol din Constituție încălcat.
O asemenea evaluare cere și perspectiva politologului, a sociologului, a istoricului sau a specialistului în comunicare. Trebuie să înțelegi cum se formează voința colectivă, cum se distribuie puterea, cum funcționează influența și în ce condiții instituțiile își pot pierde capacitatea de a proteja libertatea. Un judecător care citește doar Legea 370/2004 va vedea câteva contravenții la afișaj. Un judecător care înțelege cum funcționează un algoritm de recomandare, ce înseamnă 25.000 de conturi activate simultan și cum se formează o opinie în două săptămâni pe o platformă care nu marchează conținutul politic va vedea altceva: un vot exprimat în condiții în care libertatea de a-și forma o opinie fusese compromisă pentru milioane de oameni.
Nu este o evaluare similară celei făcute de judecătorul de scaun într-un litigiu obișnuit. Obiectul ei depășește raportul juridic dintre părți: privește cadrul care permite întregii societăți să își soluționeze conflictele democratic. Tocmai de aceea, jurisdicția constituțională cere mai mult decât lectura regulilor; ea cere înțelegerea condițiilor în care acestea mai pot garanta libertatea.
Ce i se poate reproșa
Două lucruri, și amândouă țin de formă, nu de fond. Hotărârea este scurtă pentru greutatea deciziei și se sprijină pe documente de care Curtea „a luat act” fără procedură contradictorie, fără să audieze candidații și fără să verifice ea însăși sursele. Și a venit la patru zile după ce aceeași Curte validase turul întâi, ceea ce a hrănit percepția de improvizație, deși succesiunea se explică simplu: la 2 decembrie documentele erau clasificate și Curtea nu le avea; la 4 decembrie au fost declasificate; la 6 decembrie Curtea a decis. Amândouă reproșurile corespund standardelor formulate ulterior de Comisia de la Veneția și amândouă sunt întemeiate. Niciunul nu atinge însă constatarea de fond, pe care doi ani de documente publice au confirmat-o punct cu punct.
Partea a opta: Comisia de la Veneția și standardul european
La cererea Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, Comisia de la Veneția a emis la 27 ianuarie 2025 un raport urgent despre anularea alegerilor de către curțile constituționale, redactat de șase membri, între care Marta Cartabia, fosta președintă a Curții Constituționale italiene, Christoph Grabenwarter, președintele Curții Constituționale austriece, și Angelika Nussberger, fostă vicepreședintă a Curții Europene a Drepturilor Omului.104 Raportul nu judecă România; stabilește standardul în raport cu care România poate fi judecată. Citez din traducerea în limba română a documentului.
Comisia a identificat de la început ce face cazul românesc special: Curtea „a acționat din oficiu pe baza unei dispoziții de competență largă”; decizia „se bazează pe interferența prin intermediul rețelelor sociale și utilizarea disfuncțională a tehnologiilor digitale și a inteligenței artificiale”, astfel încât „deficiența nu este direct legată de procesul electoral propriu-zis, ci mai degrabă de faza pregătitoare a alegerilor și de influențele netransparente asupra alegătorilor”.105 Este exact teza acestui articol, formulată de cea mai autorizată instanță consultativă a continentului.
Despre prag: „În viziunea Comisiei de la Veneția, în orice caz, pragul pentru anularea alegerilor ar trebui să fie unul ridicat și ar trebui să fie posibil doar dacă neregulile ridică îndoieli reale și obiective cu privire la veridicitatea rezultatului alegerilor. Cerința unei dovezi că rezultatele alegerilor au fost afectate ar stabili totuși un obstacol prea mare.”106 Două lucruri rezultă de aici. Nu se cere proba că rezultatul ar fi fost altul; se cere îndoiala reală și obiectivă. Și, la paragraful 44: „invalidarea rezultatelor alegerilor poate fi fundamentată nu doar pe o singură încălcare a legii, ci pe mai multe nereguli de mică amploare care, împreună, duc la concluzia că alegerile nu reflectă corect voința alegătorilor”.107 Formula Curții române despre „efectul convergent” al neregulilor este exact această evaluare cumulativă.
Despre cine poate vicia o alegere, Comisia respinge ideea că doar faptele candidaților contează: „interferența cu procesul electoral de către terțe părți care acționează din afară [«from outside» în original; traducerea românească conține aici o eroare] nu este mai puțin dăunătoare și poate avea aceleași (sau chiar mai severe) consecințe ca o încălcare a regulilor electorale de către candidați, partide politice și oficiali ai statului”.108 Asta răspunde obiecției că Georgescu nu poate fi ținut răspunzător pentru ce au făcut alții în numele lui: pentru validitatea alegerii, nu contează cine a comandat rețeaua, ci dacă rețeaua a compromis libertatea votului.
Comisia a tras și o linie în favoarea candidaților, iar cazul românesc trece acest test: „Faptul că un candidat are succes în campania online și că utilizarea platformelor de socializare poate amplifica mesajul său dincolo de ceea ce era posibil cu media tipărite și difuzate, nu înseamnă că acesta a încălcat regulile privind cheltuielile și transparența campaniei și, astfel, a obținut un avantaj neloial.”109 La București nu a fost sancționat succesul online. Au fost sancționate declarația de zero lei, publicitatea nemarcată și promovarea plătită după închiderea campaniei, toate încălcări ale unor legi existente.
Critica a fost severă și întemeiată: „astfel de decizii trebuie să indice precis încălcările și dovezile, și nu trebuie să se bazeze doar pe informații confidențiale (care pot fi utilizate doar ca informație contextuală), deoarece acest lucru nu ar garanta transparența și verificabilitatea necesară”.110 Și, la paragraful 69: puterea curților de a invalida alegerile din oficiu „trebuie să fie limitată la circumstanțe excepționale și reglementată clar, pentru a păstra încrederea alegătorilor în legitimitatea alegerilor”.111 Curtea română a oferit o motivare, dar nu și o procedură contradictorie. Hotărârea a fost corectă pe fond și vulnerabilă pe formă, iar vulnerabilitatea de formă a fost exploatată din plin.
Comisia a indicat și drumul înainte. Norvegia a modificat Constituția în 2022 pentru ca parlamentul, cu două treimi, să poată ordona noi alegeri dacă atacuri cibernetice sau campanii de dezinformare au împiedicat o parte semnificativă a electoratului să voteze. „Se poate imagina atribuirea unor puteri similare pentru a gestiona urgențele electorale către instanțele constituționale, pe baza unor dovezi clare.”112 România a avut un asemenea caz înainte să aibă o asemenea lege. La aproape doi ani după raport, legea încă nu există.
Partea a noua: München, 14 februarie 2025, și de ce România a avut dreptate
Ce spuseseră aliații înainte de München
Discursul lui Vance nu a fost prima reacție americană, ci a treia, și în contradicție cu primele două. La 4 decembrie 2024, în ziua declasificării, Departamentul de Stat a transmis, prin purtătorul de cuvânt Matthew Miller, că datele din raportul românesc „trebuie investigate pe deplin pentru a asigura integritatea procesului electoral al României” și a avertizat că orice schimbare a orientării occidentale a țării „ar avea efecte negative serioase asupra cooperării de securitate a SUA cu România”.113 A doua zi, la Consiliul Ministerial OSCE de la Malta, secretarul de stat Antony Blinken a spus că autoritățile române „au dezvăluit un efort rusesc de amploare și bine finanțat de a influența alegerile prezidențiale”, contrar standardelor OSCE.114 Ambasadoarea Statelor Unite la București, Kathleen Kavalec, a declarat în decembrie 2024 că fusese îngrijorată de „efortul Rusiei de a influența negativ alegerile și de a afecta rezultatul”, că „nimeni nu ar trebui să intervină în alegerile din România”, că „democrația românească trebuie să fie protejată” și că alegerile trebuie „reprogramate cât mai curând posibil”.115 Franța a reacționat în seara de 6 decembrie, prima dintre statele Uniunii: Ministerul Afacerilor Externe a declarat că „urmărește cu mare atenție desfășurarea procesului electoral din România”, că documentele declasificate arată „ingerințe din partea Rusiei, în special prin rețeaua TikTok”, și a cerut măsuri europene pentru a „consolida transparența platformei TikTok”.116 Două luni mai târziu, serviciul francez VIGINUM a publicat raportul său, iar Emmanuel Macron a inclus „manipulările alegerilor, cum s-a întâmplat în România” între amenințările ruse la adresa europenilor, spunând că decizia de anulare a fost dură, dar nu l-a surprins.117 Administrația americană care a cerut investigarea deplină a datelor și ambasadoarea care a cerut protejarea democrației românești au fost înlocuite, în ianuarie 2025, de una care avea să descrie aceleași date drept „suspiciuni fragile”. Datele nu se schimbaseră. Se schimbase Washingtonul.
Ce a spus vicepreședintele american
La 14 februarie 2025, la Conferința de Securitate de la München, vicepreședintele Statelor Unite, J.D. Vance, a folosit România drept exemplu central al tezei sale că amenințarea la adresa Europei vine „din interior”. Și a adăugat fraza care a făcut înconjurul lumii: „dacă democrația voastră poate fi distrusă cu câteva sute de mii de dolari de publicitate digitală dintr-o țară străină, atunci nu era foarte puternică de la bun început”.118
Discursul a fost primit cu entuziasm de opoziția suveranistă din România și cu stânjeneală de guvern.
Adevărul incomod, și cred că acesta este lucrul pe care Vance voia de fapt să îl spună: ar fi trebuit să fim pregătiți. Vance a avut dreptate că democrația românească nu era pregătită. Nu avea o lege care să acopere publicitatea politică online. Nu avea un mecanism prin care o decizie a Biroului Electoral Central să poată fi impusă unei platforme globale. Nu avea o procedură prin care informațiile serviciilor să ajungă la autoritățile electorale în timp util și într-o formă utilizabilă. Nu avea nici măcar obișnuința de a citi un buget de campanie de zero lei ca pe un semnal de alarmă, nu ca pe o curiozitate. Toate aceste lipsuri sunt reale, iar ele explică de ce o operațiune care fusese observată încă din 2020 a putut fi oprită abia după ce își atinsese scopul.
O democrație care descoperă că a fost atacată printr-o breșă pe care nu o cunoștea are două opțiuni: să certifice rezultatul atacului, pe motiv că nu a știut să îl prevină, sau să refuze certificarea și să închidă breșa. Prima opțiune înseamnă să recompensezi atacatorul pentru că a fost mai rapid decât legea. A doua înseamnă să recunoști că legea a rămas în urmă și să o aduci la zi fără a sacrifica, între timp, substanța pe care legea trebuia să o apere. Faptul că Germania de la Weimar nu avea articolul 21 nu a făcut legitimă preluarea puterii de către un partid care anunțase că vine „ca lupul în turma de oi”. A făcut doar ca nimeni să nu o poată opri la timp. România a ales a doua opțiune, și a ales-o înainte ca vreun standard internațional să îi spună cum. Standardul a venit după, prin raportul Comisiei de la Veneția din ianuarie 2025, și România s-a ridicat la el: prag înalt, nereguli care ridică îndoieli reale și obiective, decizie motivată pe încălcări ale unor legi existente, reluarea completă a alegerilor în loc de orice altă soluție. Un stat nepregătit, care a reacționat totuși conform standardelor pe care alții le-au scris abia după aceea, poate fi un exemplu pozitiv pentru orice altă democrație, cu condiția să își spună singur povestea. Pe aceasta nu a spus-o.
De ce este o poveste de succes
Anularea alegerilor din 6 decembrie 2024 este o poveste de succes a statului român. Nu pentru că a fost făcută perfect. A fost făcută târziu, scurt, fără procedură contradictorie și cu o comunicare publică dezastruoasă, care a lăsat un gol pe care l-a umplut imediat narativul advers. Este o poveste de succes pentru că, într-un moment în care nicio democrație din lume nu documentase încă, în termeni juridici, cum funcționează manipularea electorală prin algoritmi, și în care niciun manual nu spunea ce trebuie făcut, un stat nepregătit a avut curajul să ia decizia corectă și să o asume.
Gândiți-vă la alternativă. La 8 decembrie 2024, Călin Georgescu ar fi câștigat, foarte probabil, turul al doilea. Constantin Toma, un adversar politic al lui, spune că ar fi câștigat chiar și contra lui Ciolacu. Ar fi depus jurământul în fața unui Parlament în care partidul care îl susținea tocmai intrase cu 6,5%. Ar fi devenit comandantul forțelor armate și președintele CSAT, având acces la toate documentele pe care le-am citat în acest text, și la cele care nu au fost declasificate. În ziua a doua de mandat, omul cu care se întâlnise la Ciolpani ar fi fost primit la Cotroceni pe ușa din față. Și totul s-ar fi întâmplat cu respectarea formală a fiecărei reguli, exact ca în martie 1933.
În schimb, s-a întâmplat altceva. Alegerile au fost reluate de la zero, cu aceleași reguli pentru toți. Candidatul despre care instituțiile statului documentaseră că nu respectă condițiile de loialitate constituțională a fost exclus printr-o decizie motivată și contestabilă, pe care a contestat-o și a pierdut-o. Candidatul care a preluat steagul lui a ajuns în turul al doilea cu 41% și a pierdut cu 46,4% în fața unui matematician independent, într-un scrutin cu cea mai mare prezență la vot din ultimul sfert de secol. Serviciile au fost obligate, pentru prima dată, să își arate public documentele. Platforma a fost pusă sub procedură de Comisia Europeană în temeiul Regulamentului privind serviciile digitale, o procedură care, oricât de lentă, nu ar fi existat fără cazul românesc.119 Un serviciu guvernamental francez a scris un raport despre România ca să își avertizeze propria țară. Comisia de la Veneția a scris, pornind de la România, primul standard european despre anularea alegerilor pentru manipulare digitală. Finanțatorul campaniei este în fața judecătorilor. Candidatul este în fața judecătorilor.
Niciunul dintre aceste rezultate nu era garantat la 6 decembrie 2024. Fiecare dintre ele a depins de o decizie luată de nouă oameni care știau că vor fi acuzați de lovitură de stat, de cel mai puternic aliat al țării, și care au luat-o totuși. Democrațiile europene care au avut alegeri în 2025 au știut, datorită României, la ce să se uite. Asta înseamnă să fii un exemplu.
Ce rămâne de făcut
Ce rămâne de făcut este mai puțin spectaculos decât anularea și mult mai important, pentru că de el depinde dacă succesul se repetă sau dacă a fost un accident fericit. Legea electorală trebuie să prevadă explicit, așa cum a cerut Comisia de la Veneția, condițiile și procedura în care o alegere poate fi invalidată pentru manipulare digitală, cu audiere publică și cu dreptul candidaților de a se apăra. Precampania și publicitatea politică online trebuie reglementate, iar Regulamentul european 2024/900 trebuie aplicat efectiv, cu autoritate de control și cu sancțiuni. Serviciile de informații trebuie să aibă o cale legală, rapidă și verificabilă de a transmite autorităților electorale ceea ce știu, înainte de vot, nu după. Anchetele privind PSD, PNL și AUR trebuie finalizate și publicate, pentru că o justiție care îl judecă doar pe Georgescu confirmă narativul că el a fost ales ca țap ispășitor, iar documentele arată că nu a fost singurul care a trișat, ci singurul care a trișat împotriva sistemului. Raportul complet despre anulare, promis de președintele Nicușor Dan, trebuie publicat cu toate probele care pot fi declasificate. Și Parchetul General trebuie să explice de ce sute de plângeri ale unor cetățeni au stat într-un dosar administrativ: chiar dacă plângerile sunt neîntemeiate, cetățeanul care nu primește un răspuns motivat devine cel mai bun alegător al următoarei operațiuni.
O notă personală
Am nevoie să spun și de ce am scris acest text. Sunt avocat, și în decembrie 2024 am fost printre cei care au susținut, public și în discuții cu colegi, că un asemenea demers nu se putea realiza: nici pe fond, pentru că nu vedeam cum o campanie pe o rețea socială, oricât de agresivă, poate vicia un vot exprimat corect în urnă, nici procedural, pentru că nu vedeam temeiul pe care Curtea să acționeze din oficiu, în afara unei contestații, la patru zile după ce validase rezultatul. Am greșit. Am greșit pentru că judecam cu instrumentele avocatului de litigii, care caută părțile, cererea și proba, și nu înțelegeam că obiectul evaluării constituționale era altul: nu cine a câștigat, ci dacă mai exista o competiție din care să rezulte un câștigător.
A meritat să revin asupra analizei mele inițiale, și o fac aici deschis, pentru că am văzut prea mulți juriști care au preferat să nu revină. Dar nu ar fi trebuit să fiu eu cea care face această cercetare. Nu ar fi trebuit să citesc documente, să întreb zeci de oameni, să compar rapoarte ale unei platforme chineze cu rechizitorii românești și cu un raport al unui serviciu francez ca să înțeleg ce s-a întâmplat în țara mea. Statul român avea obligația să vină cu aceste lămuriri, la timp, complet, într-o singură expunere pe care orice cetățean să o poată citi. A avut curajul deciziei și nu a avut curajul explicației. Prima jumătate a salvat alegerile. A doua jumătate, cea care lipsește, este motivul pentru care, la doi ani distanță, încă ne certăm despre ce a fost.
Epilog: votul trebuie apărat
Fiecare cetățean trebuie să înțeleagă un lucru simplu: votul lui nu este doar un drept pe care îl exercită, ci un bun pe care alții încearcă să îl folosească. Alegătorul PSD trimis să voteze Simion „ca să îl ajute pe Ciolacu”. Tânărul care a văzut în două săptămâni sute de clipuri cu un candidat pe care algoritmul i-l împingea pentru că 25.000 de conturi împingeau algoritmul. Femeia care a crezut că SRI și Brigada Antiteroristă îl susțin pe Georgescu pentru că așa scria pe un cont cu sigla lor. Influencerul care a citit un script despre „președintele ideal” fără să știe pentru cine. Niciunul dintre ei nu a votat liber, oricât de liber a simțit că votează. Dacă și-au bătut joc de votul tău, atunci un asemenea proces electoral nu trebuie menținut. Anularea nu a fost o pedeapsă aplicată alegătorilor, ci singura formă prin care votul lor putea fi restituit în condiții în care să însemne ceva.
Este adevărat, cel mai probabil s-a mai întâmplat. Voturi dirijate de organizații de partid, bani nedeclarați, campanii mascate: nimic din toate acestea nu a fost inventat în 2024. Dar faptul că o practică este veche nu o validează, și faptul că nu a fost sancționată înainte nu o face legală acum. Ce s-a schimbat în 2024 este scara și instrumentul: pentru prima dată, un algoritm care nu distinge conținutul politic de divertisment a permis ca o operațiune pregătită în ani să producă în două săptămâni un câștigător de tur. Partidele vechi au trișat cu metode vechi și au pierdut. Cel care a trișat cu metode noi a câștigat, până când o instituție a spus nu.
Pentru că asta este, până la urmă, miza. Nu 2024, ci următoarele alegeri. Narativul „alegerilor furate” funcționează astăzi exact așa cum nota SIE descria că funcționează propaganda rusă: divide societatea pe o linie care nu mai poate fi discutată cu argumente, radicalizează pe cei care se simt furați și oferă extremismului o cauză nobilă. Singurul antidot este clarificarea publică, cu documente, a ceea ce s-a întâmplat. Nu pentru a închide subiectul, ci pentru a putea merge mai departe de el. O democrație care nu știe să spună ce i s-a făcut nu știe nici să se apere. România, în decembrie 2024, a știut să se apere înainte să știe să spună. A venit vremea să învețe și să spună.
sursa: Silvia Uscov
Lasă un răspuns