C. Rogozanu: 23 de lucruri care nu ţi se spun despre capitalism

23 de lucruri care nu ţi se spun despre capitalism pare o chestie jucăuşă, neserioasă. Nu e aşa. E un text în care un tip deştept, dar generos, Ha-Joon Chang, prof la Cambridge, consilier la Banca Mondială (titlurile pot continua) ia un mare volum de informaţie economică şi istorică şi îl topeşte în teze şi poveşti pe înţelesul tuturor. E un Stiglitz (Chang este un discipol al înNobelatului) de citit pe şezlong.

Ha-joon Chang are umor, are siguranţa verdictului, are informaţie sintetizată neorgolios (nu încearcă nici o clipă să epateze cu academism) şi a reuşit să scrie jucăuş o carte serioasă, cu idei importante, „grele”, ale unor economişti deja clasici, traduse pentru cititori care trebuie să deţină doar puţină răbdare nu şi cine ştie ce studii de economie.

În principal, cartea se ocupă cu demontarea miturilor impuse de ceea ce se cheamă neoliberalism în ultimii 30 de ani. „Să ne scoatem ochelarii roz ai neoliberalismului”, cam aşa sună îndemnul. Exemplele alese sînt absolut savuroase. Contraintuiţia e la mare cinste. Să nu pierdem timpul cu generalităţi:

Nu există piaţă liberă! Argumentul glumeţ: toţi am crezut în copilărie că maeştrii kung fu se puteau ridica în aer; mai tîrziu am aflat că erau ridicaţi în aer de nişte corzi invizibile. Alt argument la fel de glumeţ, dar serios. Cînd în 1819, în Parlamentul Britanic se dezbătea intens dacă să fie sau nu interzisă angajarea copiilor sub 9 ani (da!) sau dacă să se limiteze la DOAR 12 ore pe zi norma de muncă a angajaţilor între 10 şi 16 ani. Care credeţi că era argumentul celor care nu doreau să le răpească copiilor dreptul la muncă? Bineînţeles că ţipau că e o piaţă liberă, că se reglementează singură, că nu trebuie să intervenim. Dar piaţa liberă nu există, orice piaţa are regulile ei. Chang ajunge bineînţeles şi la produsele financiare derivate, şi la lucruri mai complicate. Dar esenţială e concluzia cu ramificaţiile sale: nu avem nevoie de o piaţă financiară prea complicată placată pe un sistem economic fragil (Islanda sau Irlanda).

Protecţionismul, planificarea nu sînt neapărat falimentare sau „comuniste”. Dacă îi spui acum unui fanatic neoliberal că e nevoie de intervenţia statului în piaţă, că ai nevoie de reglemetare, rişti să fii luat peste picior. Exemplul lui Chang e iarăşi amuzant şi instructiv. Îl ia drept exemplu  pe Alexander Hamilton, omul de pe bancnota de 10 dolari, şeful trezoreriei americane în 1789. Toată strategia lui legată de creşterea economică americană se baza pe protecţionism în unele industrii şi planificare. Lincoln (bancnota de 5 dolari) era şi el un protecţionist feroce. Iar Jefferson (e pe banconota extrem de rară, de 2 dolari) nu credea în proprietate intelectuală, credea că ideile sînt ca aerul, nu trebuie să coste. Americanii fac acum exact inversul celor făcute de părinţii lor fondatori, scrie Chang.

Politicienii nu ştiu să facă business? Ăsta e iarăşi un „adevăr neoliberal” agasant. Trebuie să privatizăm tot, să vindem tot pentru că se ştie că politicienii sînt nişte incapabili, nu ştiu să facă bani. Chang vine cu un exemplu din ţara sa de origine, Coreea de Sud. În anii 60, guvernul coreean (Coreea de Sud era în mare impas şi era un reper de sărăcie, nu de dezvoltare, ca acum) ia o decizie complet nerecomandată de nici un specialist economist: să facă un megacombinat siderurgic. Îl mai şi pun în frunte pe un general numit politic. Banca mondială îşi retrage sprijinul, la fel şi alţi posesori de capital extern. Coreea găseşte totuşi bani şi ceva know-how la japonezi (erau de fapt despăgubiri de război) şi în anii 1980 acel combinat siderurgic ajunge printre cele mai profitabile din lume (în anii 2000 era pe locul al patrulea). Coreenii au dirijat politic economia, au împins oameni de afaceri particulari (mai prin subvenţionare, mai cu forţa) în domenii în care aceştia nu aveau de gînd să investească. Rezultatul: o creştere care a rămas în istoria economiei.

În fine, o mică lecţie şi pentru aceia care tot îi trag cu copiii care nu învaţă ca lumea şi nu iau BAC-ul. Chang e tranşant: educaţia nu ajută atît de direct pe cît ne tot închipuim economia, educaţia e un drept, nu e un stimul economic. Iar egalitatea de şanse fără venituri distribuite cît de cît echitabil este doar o glumă proastă. Nu poţi pretinde unui copil care munceşte toată ziua la cîmp sau care n-a mîncat toată ziua să fie la fel de atent şi de concentrat la lecţii precum unul cu ceva mai multă şansă socială. Egalitatea de şanse combinată cu sărăcia naşte monştri. De aceea spune Chang, mîna de lucru e mult mai mobilă şi se adaptează mult mai uşor în ţările scandinave decît în SUA.

Aş închide cîţiva miniştri şi preşedinţi într-o tabără (de vară) de reeducare fără net, fără televizor, fără telefon, doar cu o astfel de carte simplu de citit şi cu demitizări care pot deranja şi cele mai încăpăţînate animale politice. Chang nu a vrut să scrie ceva ultrarafinat şi original. A scris o carte de tip pickhammer, pentru spart neoliberalismul pietrificat.

P.S. Îl puteţi privi pe Ha-joon Chang cum vorbeşte despre relaţiile SUA- Corea de sud şi despre miturile pieţei libere în acest interviu de pe Democracy Now.

sursa: BookMag

Etichete:, , , , , , ,

Comentariile nu sunt permise.

%d blogeri au apreciat asta: