Un ministru israelian tocmai a numit noul Orient Mijlociu la radio în direct — și l-a numit alarmat. Ceea ce Amichai Chikli a numit „axa Turcia-Qatar-Pakistan” nu este o amenințare. Este arhitectura unei noi ordini regionale. Și odată ce îi vezi logica, nu o poți uita. Iată ce înseamnă — și ce înseamnă pentru America.
Mărturisirea în Alarmă
Când ministrul israelian pentru afacerile diasporei, Amichai Chikli, a intrat săptămâna aceasta la postul de radio 103 FM din Israel pentru a avertiza despre ascensiunea unei „axe Turcia-Qatar-Pakistan”, nu făcea o predicție. El făcea o mărturisire. Alarma unui adversar este întotdeauna cea mai fiabilă confirmare că a avut loc o schimbare structurală — și ceea ce Chikli a numit în anxietate, trebuie să examinăm acum cu claritate.
Vechiul Orient Mijlociu a dispărut. Ceea ce se ridică în locul său este o arhitectură cu care nicio instituție de politică externă occidentală nu a luat încă în considerare pe deplin – una în care supremația americană a fost înlocuită, dominația militară israeliană a fost expusă ca insuficientă, iar cele două mari puteri indigene ale regiunii, Iranul și Turcia, apar ca poli gemeni ai unei noi ordini.
Momentul în care Vechea Ordine s-a Prăbușit
Evenimentul apropiat a fost acordul-cadru SUA-Iran – acum semnat și în vigoare. Trump l-a semnat la Palatul Versailles în timpul cinei cu Macron miercuri seara, Pezeshkian semnând de la Teheran. Dar modul în care a apărut este la fel de important ca și conținutul său.
Washingtonul și Teheranul au ajuns la armistițiul lor temporar pe 8 aprilie prin mediere pakistaneză. Cadrul în sine a fost modelat de Pakistan, Qatar și Turcia – jucând, așa cum a remarcat o relatare, „roluri diferite, dar complementare”. Qatarul a găzduit înalți oficiali iranieni și a menținut canale de comunicare. Turcia a oferit un sprijin diplomatic constant și a cerut în repetate rânduri o rezoluție negociată. Mareșalul-șef al armatei pakistaneze, Asim Munir, a fost puntea crucială, menținând contacte simultane atât cu Washingtonul, cât și cu Teheranul.
Observați cine a lipsit din această arhitectură: Israelul. Observați, de asemenea, cine a lipsit: Emiratele Arabe Unite, Bahrainul, Arabia Saudită – statele tradiționale din Golf ancorate în America, care timp de trei decenii au definit ordinea regională alături de Washington.
Netanyahu însuși a recunoscut amploarea marginalizării sale. La prima sa conferință de presă din ultimele trei luni, a recunoscut că nu știa ce era scris de fapt în acord. Liderul celei mai puternice armate din Orientul Mijlociu, posesor al unui arsenal nuclear nedeclarat, a fost redus la un spectator în timp ce viitorul regiunii era negociat fără el.
Trump, la summitul G7 din Franța, l-a descris public pe Netanyahu drept „nebun” și a spus „fără mine, nu ar exista Israel”. Dacă îndepărtăm grandomania trumpiană, rămâne un adevăr strategic devastator: securitatea Israelului nu s-a bazat niciodată pe propriile fundații, ci pe patronajul american. Iar acest patronaj este recalibrat fundamental.
Pentru cititorii americani, acest lucru necesită un moment de reflecție sinceră. Statele Unite au cheltuit trilioane de dolari și decenii de energie strategică pentru a construi o ordine din Orientul Mijlociu ancorată pe dominația militară israeliană și stabilitatea monarhiei din Golf. Această ordine nu a fost demontată de victoria militară a unui adversar. A fost înlocuită în liniște – prin diplomație condusă prin canale pe care America nu le-a controlat, de actori pe care America nu i-a invitat, producând un rezultat pe care America nu l-a proiectat. Acesta este un tip de înlocuire mai profundă decât înfrângerea în luptă.
Arhitectura Dual-Hegemonică
Ceea ce apare nu este o Pax succesoare – nici chineza, nici rusă, nici ordinea regională a vreunei puteri externe. Este ceva mai rar și mai durabil: o ordine regională ancorată de marile puteri indigene.
Iranul și Turcia sunt polii gemeni. Împreună, posedă profunzimea militară, greutatea demografică, centralitatea geografică și capacitatea de politică externă independentă pe care niciun alt actor regional nu le poate egala. Iranul controlează arcul estic – Irak, Siria, Liban, Yemen – prin rețeaua sa de mișcări aliate și relații statale. Turcia comandă nivelul nordic, proiectează putere în Siria, își menține apartenența la NATO ca gardă strategică și a devenit cel mai important mediator diplomatic al regiunii.
Acesta nu este un parteneriat care se mișcă în perfectă armonie. Turcia și Iranul sunt puteri civilizaționale rivale cu o lungă istorie de fricțiuni strategice. Cadrul mai precis este bipolaritatea gestionată – doi hegemoni care converg suficient asupra limitării expansionismului israelian pentru a coopera diplomatic, în timp ce concurează pentru influență în spațiile disputate ale lumii arabe
Erdoğan a clarificat poziția Turciei. Adresându-se parlamentului, el a declarat că agresiunea israeliană în Liban și Siria a ajuns la un punct în care amenință direct Turcia și a numit Israelul cel mai mare obstacol în calea păcii regionale. Ministrul turc de externe, Hakan Fidan, vorbind alături de președintele rus Serghei Lavrov la Moscova – un context încărcat simbolic – a salutat acordul SUA-Iran, dar a cerut în mod crucial ca acesta să evolueze într-o „arhitectură de securitate structurală și durabilă, mai degrabă decât într-o perioadă temporară de calm”.
Această frază este cheia pentru a înțelege ambiția Ankarei. Turcia nu este interesată de gestionarea episodică a crizelor. Aceasta caută să instituționalizeze o nouă ordine regională în care să fie un factor permanent de stabilire a regulilor – moștenirea otomană reformulată pentru secolul XXI.
Iranul, slăbit militar de ofensiva israeliană de șase săptămâni, dar reabilitat diplomatic prin acord, apare într-o poziție paradoxală de forță. A renunțat la confruntarea militară pentru legitimitatea internațională, a asigurat reabilitarea economiei sale și – în mod crucial – și-a menținut intactă rețeaua regională. Acordul nu a demontat proiecția puterii iraniene. A readus Iranul în sistemul internațional, lăsând în același timp neatinsă profunzimea sa strategică.
Pakistan: Cheia de boltă nucleară
Actorul cel mai constant subestimat în analiza occidentală este Pakistanul – și totuși Pakistanul ar putea fi cheia de boltă a întregii noi arhitecturi.
Pakistanul este singura putere nucleară cu majoritate musulmană de pe Pământ. Șeful armatei sale a făcut legătura personal cu Washingtonul și Teheranul pentru a produce armistițiul din 8 aprilie. Se află în centrul axei diplomatice Turcia-Qatar-Pakistan. Și a oficializat recent un pact de apărare cu Arabia Saudită.
Acest ultim punct necesită o atenție deosebită – și conține o ironie deosebită pentru cititorii americani.
Anxietatea strategică a Arabiei Saudite este acută. Dacă supremația americană în regiune se retrage, Riadul are nevoie de o garanție de securitate alternativă. Are nevoie, în mod specific, de acoperire nucleară. China a fost propusă ca un posibil garant. Dar Pakistanul este răspunsul mai coerent din punct de vedere structural – și răspunsul ale cărui rădăcini istorice sunt cele mai adânci.
Banii saudiți au fost esențiali în finanțarea programului nuclear al Pakistanului în anii 1970 și 1980. Acest lucru nu a fost niciodată un secret în cercurile strategice. Concepția originală a lui Zulfikar Ali Bhutto despre o „bombă islamică” a fost întotdeauna concepută parțial având în minte lumea musulmană mai largă – și implicit Arabia Saudită. Recentul pact de apărare saudit-pakistanez nu este o notă de subsol bilaterală. Este instituționalizarea formală a unei relații de securitate a cărei dimensiune nucleară a fost întotdeauna implicită.
Iată ironia americană: Washingtonul a finanțat, înarmat și susținut Pakistanul de-a lungul deceniilor de Război Rece și Război împotriva Terorismului. Contribuabilii americani au finanțat establishmentul militar pakistanez care a construit primul arsenal nuclear al lumii islamice. Acest arsenal ar putea servi acum drept instrument prin care Arabia Saudită părăsește în liniște umbrela de securitate americană – înlocuindu-l cu un cadru de solidaritate islamică care are o legitimitate internă mult mai mare la Riyadh decât orice garanție din partea Washingtonului a avut vreodată.
Istoria are un simț ascuțit al ironiei. America și-a construit instrumentele propriei deplasări.
Radu Zlati 
Lasă un comentariu