Prince – Purple Rain

Context
Sunt cântece care ajung să funcționeze ca niște mituri moderne, recognoscibile chiar și de către cei care nu le-au ascultat niciodată cu adevărat. Aici se plasează „Purple rain”.
În 1984, Prince era deja un muzician remarcabil, dar încă nu devenise figura aproape mitologică pe care o asociem astăzi cu numele său. Venise din Minneapolis, un oraș care nu era tocmai centrul universului muzical american, și își construise cu o tenacitate aproape suspectă o identitate artistică imposibil de încadrat într-o singură categorie: funk, soul, rock, pop, R&B, gospel, blues, muzică electronică. Toate intrau în laboratorul lui. Uneori chiar și câteva în aceeași melodie.
Apoi a apărut „Purple Rain”, albumul și filmul cu același nume, iar lucrurile au încetat să mai fie normale.
Albumul, lansat în iunie 1984, avea să rămână 24 de săptămâni pe primul loc în Billboard 200 și să devină unul dintre marile fenomene culturale ale deceniului. Până la sfârșitul lui 1985, proiectul primise două Grammy Awards, trei American Music Awards, două Brit Awards și Oscarul pentru Best Original Song Score. (Prince Discography Annotated) Dar cifrele spun doar partea cea mai puțin interesantă a poveștii.
Pentru că „Purple Rain” nu impresionează prin succesul său comercial. Impresionează prin faptul că sună ca și cum ar fi fost construit pentru ceva mai mare decât succesul comercial. Și aici începe povestea adevărată.
Piesa fusese cântată pentru prima dată public în cadrul unui concert benefic susținut de Prince și formația sa la First Avenue, în Minneapolis, la 3 august 1983. Concertul a fost înregistrat, iar interpretarea avea să devină fundamentul versiunii cunoscute de milioane de oameni. (princevault.com)
Mai mult, concertul respectiv a avut o semnificație specială pentru formația care avea să fie cunoscută drept The Revolution: chitarista Wendy Melvoin, în vârstă de numai 19 ani, își făcea debutul live cu grupul. (Wikipedia) Așadar, „Purple Rain” nu s-a născut într-un laborator steril, între două computere și trei producători preocupați de algoritmul Spotify. S-a născut pe scenă. În fața oamenilor. Și se aude.

Conținut, viziune și filozofie
La prima ascultare, „Purple Rain” pare o baladă de dragoste.
La a doua, pare o despărțire.
La a treia începi să bănuiești că Prince vorbește despre ceva mult mai complicat: despre iubire ca formă de reconciliere cu propria vulnerabilitate, despre sfârșit, regret, iertare și imposibilitatea de a controla timpul. Aici stă una dintre marile calități ale cântecului.
Prince nu explică. Sugerează.
„Purple Rain” este construită în jurul unei imagini poetice extraordinar de ambigue. Ploaia este, în mod tradițional, asociată cu tristețea, purificarea, renașterea sau moartea. Purpuriul, în schimb, poartă o încărcătură simbolică diferită: regalitate, mister, spiritualitate, transgresiune, amestecul dintre roșu și albastru, dintre pasiune și melancolie. Prin urmare, „ploaia purpurie” nu este doar un decor poetic. Este o stare de conștiință. O zonă intermediară. Între iubire și despărțire. Între dorință și renunțare. Între viață și ceea ce vine după ea.
Prince nu construiește aici o poveste romantică în sensul clasic. Nu avem iubirea triumfătoare, cu porumbei, apus și eventual o casă cu gard alb, pentru că și muzica pop are momente în care refuză să ne mintă. Avem, în schimb, un personaj care privește în urmă și încearcă să înțeleagă ce a făcut, ce a pierdut și ce mai poate salva.
Această perspectivă conferă cântecului o dimensiune morală. Nu este suficient să iubești. Trebuie să știi să recunoști când ai greșit. Trebuie să accepți că uneori iubirea nu înseamnă posesie, ci eliberare. Iar maturizarea afectivă presupune exact ceea ce omul modern încearcă cel mai mult să evite: renunțarea la control.
De aici vine și caracterul aproape religios al piesei. Nu în sensul unei doctrine precise, ci în sensul unei căutări spirituale. „Purple Rain” folosește imagini care pot fi citite simultan romantic, psihologic și eshatologic. Iubirea devine o formă de salvare, dar salvarea nu mai este garantată. Poate veni. Poate nu. Iar omul rămâne acolo, în ploaie.

O baladă care refuză să fie doar baladă
Din punct de vedere muzical, „Purple Rain” este fascinantă tocmai pentru că începe aproape timid și sfârșește monumental. Nu se grăbește.
Într-o industrie în care producătorii au descoperit destul de repede că publicul trebuie prins în primele câteva secunde, Prince își permite luxul de a construi tensiunea lent.
Piesa este o baladă rock cu structuri de gospel, soul și pop, peste care se așază o atmosferă aproape liturgică.
Pianul și acordurile de început creează impresia unei confesiuni.
Apoi intră vocea. Nu ca o demonstrație de forță, ci aproape ca o mărturisire. Și tocmai această reținere inițială face ca explozia finală să aibă asemenea forță.
Prince înțelege un principiu simplu pe care foarte mulți muzicieni îl uită: emoția nu este proporțională cu volumul. Uneori trebuie să șoptești pentru ca lumea să audă.

Producția și instrumentația
Una dintre cele mai spectaculoase particularități ale piesei este faptul că versiunea finală nu este pur și simplu o înregistrare de studio construită de la zero. Nucleul ei provine din concertul de la First Avenue din 3 august 1983. Înregistrarea live a fost ulterior prelucrată și completată, inclusiv prin adăugarea unor instrumente de coarde. (MusicBrainz)
Aici intervine geniul producătorului Prince. Pentru că el nu încearcă să ascundă caracterul live al interpretării. Îl transformă în avantaj. Se simte spațiul. Se simte respirația. Se simte tensiunea dintre muzicieni și public. Iar această tensiune este esențială. „Purple Rain” nu sună ca o piesă care a fost concepută pentru a fi ascultată în liniștea unei camere de studio. Sună ca o piesă care trebuia trăită împreună cu oamenii.
Instrumentația este însă mult mai complexă decât ar putea sugera aparența de simplitate a cântecului.
Prince cântă voce principală și secundară, chitară electrică și sintetizatoare. Wendy Melvoin cântă la chitară electrică și contribuie vocal. Lisa Coleman asigură sintetizatoarele și participă la construcția armonică și la aranjamentul de coarde. Matt „Dr. Fink” Fink cântă la pianul electric Yamaha CP-70. Brown Mark este responsabil de bas, iar Bobby Z. de baterie și percuție electronică. În partea orchestrală apar Novi Novog la vioară și violă, precum și David Coleman și Suzie Katayama la violoncel. (MusicBrainz)
Este o combinație aproape neverosimilă. Rock. Funk. Soul. Electronic. Gospel. Orchestră. Și toate acestea fără ca piesa să pară un proiect de diplomă în fuziune muzicală. Asta este diferența dintre complexitate și sofisticare. Complexitatea poate fi demonstrată. Sofisticarea trebuie să pară inevitabilă.

Coardele: elementul care schimbă totul
Poate cea mai importantă decizie estetică este introducerea coardelor. Fără ele, „Purple Rain” ar fi fost o baladă rock foarte bună. Cu ele, devine altceva. Coardele adaugă o dimensiune cinematografică și aproape sacră. Ele nu acompaniază pur și simplu melodia, ci o ridică treptat din spațiul personal spre unul universal. Aici contribuția Lisei Coleman este fundamentală. Ea a participat la aranjamentul coardelor și, împreună cu Wendy Melvoin, la conducerea acestei componente orchestrale. Prince este, de asemenea, creditat pentru aranjamentul de coarde. (MusicBrainz)
Rezultatul este remarcabil tocmai prin discreție. Nu avem o orchestră care să strige: „Atenție, acum urmează momentul solemn!” Muzica pur și simplu se deschide. Și, odată cu ea, se deschide și sensul piesei.

Contribuția membrilor The Revolution
Când se vorbește despre Prince, există tentația de a vorbi despre geniul solitar. Este o simplificare. Prince era, fără îndoială, centrul creativ al proiectului. Dar „Purple Rain” este și unul dintre momentele în care devine evident cât de importantă a fost The Revolution.
Prince
Prince este compozitorul, vocea principală, chitaristul, unul dintre instrumentiștii principali și producătorul. Dar, mai important, este arhitectul întregului edificiu. Avea acea capacitate rară de a gândi simultan melodia, armonia, ritmul, imaginea scenică și efectul emoțional. Pentru el, muzica nu era doar sunet. Era teatru. Era cinematografie. Era identitate. Era seducție. Era provocare.
Wendy Melvoin
Wendy Melvoin este esențială pentru textura de chitară și pentru dimensiunea vocală a piesei. Prezența ei este importantă și simbolic: era foarte tânără când a intrat în Revolution, dar nu este tratată ca un simplu ornament scenic. Prince avea nevoie de un chitarist care să poată răspunde propriei sale intensități. A găsit-o.
Lisa Coleman
Lisa Coleman este una dintre figurile cele mai importante pentru dimensiunea armonică a muzicii Revolution. Sintetizatoarele ei creează acel spațiu în care cântecul poate trece dinspre rock spre gospel și apoi spre ceva aproape orchestral. Dar contribuția ei la coarde este poate și mai importantă. Acolo, muzica încetează să mai fie doar o piesă pop. Devine arhitectură.
Matt „Dr. Fink” Fink
Dr. Fink aduce o componentă esențială de keyboard și pian electric, contribuind la densitatea armonică a piesei. Yamaha CP-70 nu este doar un instrument. În mâinile potrivite, devine scheletul emoțional al unei balade.
Brown Mark
Basul lui Brown Mark are o misiune ingrată, pentru că basistul bun este rareori remarcat de publicul obișnuit. Asta este și ideea. Basul trebuie să fie simțit înainte de a fi observat. El ține piesa legată de pământ în timp ce vocea lui Prince încearcă, metaforic, să se desprindă de el.
Bobby Z.
Bobby Z. oferă fundația ritmică, folosind bateria și componente electronice care aparțin deja unei epoci în care muzica pop începea să se emancipeze de limitele instrumentației tradiționale. Creditările piesei menționează inclusiv Linn LM-1, Simmons SDS-V și Pearl Syncussion. (MusicBrainz)
Și tocmai aici se află una dintre contradicțiile fascinante ale cântecului. Este o piesă profund romantică și spirituală construită cu o parte din tehnologia electronică a anilor ’80. Viitorul și trecutul cântă împreună.

De ce funcționează atât de bine solo-ul de chitară?
Pentru că nu este un solo pus acolo pentru ca chitaristul să demonstreze că poate cânta repede. Prince nu are nevoie de demonstrație. Solo-ul apare ca o continuare a vocii. Chitara nu „spune”: uitați ce pot să fac. Spune ceea ce vocea nu mai poate spune. Este unul dintre marile secrete ale piesei. Solo-ul nu întrerupe emoția. O amplifică. Iar faptul că interpretarea vine dintr-un context live face ca fiecare frază să pară mai puțin calculată și mai mult trăită.Este o diferență enormă. Poți programa perfecțiunea. Nu poți programa complet vulnerabilitatea.

De ce este atât de greu de imitat?
Pentru că are o combinație rară de elemente incompatibile. Este accesibilă, dar nu simplistă. Este sentimentală, dar nu siropoasă. Este religioasă, fără să fie predică. Este erotică, fără să fie vulgară. Este rock, fără să fie agresivă. Este pop, fără să fie fabricată. Și este grandioasă fără să devină pompoasă. Această ultimă calitate este poate cea mai dificilă. Grandilocvența este foarte ușor de produs. Grandiozitatea autentică, nu. Prince înțelege că măreția nu vine din numărul de instrumente, ci din raportul dintre ceea ce se spune și ceea ce rămâne nespus.
De aceea cântecul lasă atât de mult spațiu interpretării. Fiecare ascultător își poate pune propria pierdere în el. Prima iubire. Ultima iubire. O despărțire. Un regret. O moarte. O vinovăție. O rugăciune. Sau pur și simplu sentimentul acela greu de definit că timpul trece și că anumite lucruri nu mai pot fi reparate. Aici „Purple Rain” încetează să mai fie doar cântecul lui Prince. Devine al nostru.

Concluzie

Există o categorie de melodii pe care timpul le îmbătrânește. „Purple Rain” nu face parte din ea.De fiecare dată când este ascultată, pare să se întâmple din nou. Poate pentru că nu vorbește despre o modă, despre un anumit tip de iubire sau despre o anumită generație. Vorbește despre lucruri care nu au rezolvare definitivă: regretul, iubirea, singurătatea, nevoia de iertare, frica de pierdere și speranța că, undeva, după toată această dezordine omenească, există încă o formă de împăcare.
Și mai este ceva. „Purple Rain” demonstrează că muzica pop poate fi profundă fără să devină pretențioasă. Că un cântec de cinci-șase minute poate conține mai multă filozofie decât unele tratate de câteva sute de pagini. Că o chitară poate spune ceea ce un discurs nu reușește. Că o voce poate fi vulnerabilă fără să fie slabă. Și că un artist poate transforma propriile obsesii într-o experiență universală. Prince a făcut asta într-un mod aproape obscen de eficient. A luat funk-ul, rock-ul, soul-ul, gospel-ul, tehnologia electronică, teatrul, erotismul, spiritualitatea și propria lui fragilitate și le-a pus împreună într-un cântec. Apoi a adăugat ploaia. Purpurie. Și, pentru câteva minute, toate contradicțiile dispar. Rămâne muzica. Rămâne vocea. Rămâne chitara. Rămâne acel acord care pare că nu se mai termină.
Iar noi, oamenii care avem obiceiul inexplicabil de a complica totul, înțelegem pentru o clipă ceva foarte simplu: uneori iubirea nu înseamnă să păstrezi. Uneori înseamnă să lași să plece.
Iar uneori, când toate explicațiile au eșuat, începe să plouă. Purple.

I never meant to cause you any sorrow
I never meant to cause you any pain
I only wanted, one time, to see you laughing
I only want to see you laughing
In the purple rain

Purple rain, purple rain
Purple rain, purple rain
Purple rain, purple rain
I only want to see you bathing
In the purple rain

I never wanted to be your weekend lover
I only wanted to be some kind of friend, hey
Baby, I could never steal you from another
It’s such a shame our friendship had to end

Purple rain, purple rain
Purple rain, purple rain
Purple rain, purple rain
I only want to see you underneath the purple rain

Honey, I know, I know, I know times are changing
It’s time we all reach out for something new
That means you, too
You say you want a leader
But you can’t seem to make up your mind
I think you better close it
And let me guide you to the purple rain

Purple rain, purple rain, yeah
Purple rain, purple rain, woo!
If you know what I’m singing about up here
Come on, raise your hand
Purple rain, purple rain, yeah
I only want to see you
Only want to see you in the purple rain