Imperiile nu cad neapărat pentru că dușmanii lor devin prea puternici. Uneori cad pentru că propriile elite ajung să fie prea sigure că au dreptate. Când ideologia ține loc de realitate, când ascultarea contează mai mult decât competența și când orice îndoială e tratată ca un atac la adresa viitorului luminos. Uniunea Europeană pare să fi redescoperit, cu un entuziasm demn de o cauză mai bună, o rețetă pe care lagărul comunist a încercat-o deja. Știm cum s-a terminat.
Prăbușirea lagărului comunist are o explicație comodă: Occidentul l-a sabotat. CIA, propaganda, războiul economic, cursa înarmărilor, agenții de influență. Toate astea au existat și au contat. Dar nici cel mai priceput agent american n-ar fi făcut pentru distrugerea comunismului atât cât au făcut chiar conducătorii comuniști, cu o perseverență aproape admirabilă.
Au construit un sistem în care cine respecta regulile ajungea la faliment, iar cine încerca să le schimbe risca închisoarea. Rădăcina era dogma. Nu putea fi pusă la îndoială și nici negociată. Nu se adapta realității, pentru că realitatea trebuia să se adapteze ei. Dacă planul cincinal prevedea o recoltă record, recolta era record, orice ar fi arătat câmpul. Iar dacă oamenii nu erau fericiți, înseamnă că nu înțeleseseră cât de fericiți sunt.
Sistemul era perfect. Oamenii erau defecți.
Cine se abătea era pedepsit, cine se supunea era condamnat
Ungaria a încercat în 1956 să iasă din tipar și a primit tancuri. Cehoslovacia a vrut în 1968 un socialism cu față umană și a primit tot tancuri. Polonia a impus legea marțiala ca să nu dea un motiv Moscovei să trimita tancurile. Desigur, am fi naivi să credem că Occidentul nu a avut nici un amestec.
Dar nici cei care au respectat dogma n-au scăpat mai bine. Germania de Est a ridicat ziduri ca să nu fugă lumea din paradis. România și-a plătit datoria externă sacrificând consumul și nivelul de trai: finanțe externe curate, cetățeni la coadă pentru orice. Uniunea Sovietică a produs tancuri, rachete și statistici triumfaliste până când economia n-a mai putut ține pasul. La fel, nici din zona asta nu putem exclude amestecul occidental.
Per ansamblu, însa toți respectau regulile și toți pierdeau. Iar istoria, care are un umor destul de negru, ne invită să ne uităm și la Europa de azi.
De la piața comună la adevărul comun
Proiectul european a pornit de la o idee frumoasă prin simplitatea ei: state care se războiau între ele să înceapă să facă afaceri împreună. Cărbune, oțel, comerț, circulație liberă, prosperitate. Era greu să găsești ceva de reproșat. Statele își păstrau identitatea, instituțiile și interesele, dar cooperau acolo unde era în folosul tuturor. Treptat, proiectul economic a devenit politic, iar cel politic a căpătat ambiții ideologice. Nu mai era de ajuns ca europenii să facă afaceri împreună. Trebuiau să și gândească la fel: aceleași valori, definite tot mai precis de instituțiile centrale, aceleași priorități, aceleași politici și, pe cât posibil, aceleași concluzii.
De aici un paradox amuzant. O Uniune care proclamă diversitatea drept valoare fundamentală devine tot mai neîncrezătoare față de diversitatea opiniilor politice. Ai douăzeci și patru de limbi oficiale, dar e de preferat să spui același lucru în toate.
Planul cincinal a devenit verde
Luați Green Deal-ul. Ideea de a reduce poluarea, de a proteja mediul și de a avea o economie mai eficientă energetic e perfect rezonabilă. Doar un nebun ar spune că aerul curat e o amenințare pentru civilizație.
Necazul apare când un obiectiv legitim se transformă în dogmă și începe să ignore costurile, ritmul și consecințele sociale. Europa și-a propus să fie liderul mondial al tranziției ecologice, foarte bine. Dar un lider are nevoie și de o economie care să poată plăti nota. Industria europeană s-a trezit strânsă între prețul energiei, concurența asiatică, birocrație și obligațiile de decarbonizare. Producătorii de mașini au fost împinși spre o schimbare accelerată, în timp ce China și-a consolidat poziția la baterii și vehicule electrice.
Fermierilor li s-a spus să producă mai ecologic și mai responsabil. Consumatorilor, să plătească mai mult pentru această responsabilitate. Când au început protestele, mirarea a fost generală: cum de nu apreciază oamenii binele care li se face?
Între timp, Bruxellesul a început să mai mute termene, să facă excepții și să relaxeze obligații. Realitatea are obiceiul prost de a nu citi documentele strategice. Totuși, de ce trebuie să ajungem la criză ca să admitem că o politică, oricât de bine intenționată, poate fi greșită în aplicare?
În comunism, dacă planul nu mergea, se cerea mai mult plan. În Europa de azi, dacă tranziția aduce costuri greu de dus, primul reflex e adesea să ni se explice că n-am înțeles destul de bine cât e de necesară. Progresul nu poate fi oprit. Cel mult, pot fi oprite fabricile.
Migrația și obligația de a nu observa
Un alt teren pe care politica europeană a căpătat accente doctrinare este migrația. Europa are probleme demografice reale și are nevoie de forță de muncă în multe sectoare. Are și obligații umanitare și juridice față de cei care fug de persecuții și de război. Toate acestea sunt adevărate.
Dar e la fel de adevărat că integrarea nu se produce doar pentru că cineva a trecut o frontieră. Societățile au o capacitate limitată de absorbție, iar diferențele culturale, problemele de securitate, tensiunile sociale și costurile nu dispar printr-o conferință de presă despre solidaritate.
Multă vreme, o parte din establishmentul european a tratat aceste îngrijorări ca pe ceva suspect, de condamnat moral mai degrabă decât de discutat politic. Dacă întrebai câți oameni poate integra o comunitate, păreai să nu iubești destul omenirea. Dacă întrebai cine plătește, erai insensibil. Dacă întrebai ce se întâmplă când integrarea eșuează, intrai pe un teren minat ideologic.
Apoi realitatea a forțat chiar și guvernele care susținuseră politici generoase de primire să reintroducă controale, să înăsprească regulile și să vorbească despre returnări. Încă o dată, dogma s-a lovit de realitate, și încă o dată realitatea s-a dovedit needucată în spirit european.
Omul nou, ediția occidentală
Comunismul era obsedat de „omul nou“: un individ curățat de prejudecățile trecutului, perfect adaptat societății viitorului și crescut să gândească în termenii ideologiei oficiale. Occidentul de azi n-a preluat proiectul în forma lui totalitară, dar unele curente culturale și politice par fascinate de ideea de a remodela individul printr-un vocabular moral obligatoriu.
Să luăm „masculinitatea toxică“. În sensul ei riguros, conceptul descrie anumite comportamente și norme masculine dăunătoare, nu spune că orice masculinitate e toxică. Numai că în dezbaterea publică nuanțele trăiesc puțin, iar sloganurile trăiesc mult. Așa se ajunge ca critica unor comportamente să se transforme într-o suspiciune generală față de masculinitate. Tradițiile devin surse potențiale de opresiune, familia tradițională trebuie justificată mereu, limbajul trebuie supravegheat, iar opiniile trec prin filtre morale tot mai fine.
Nu există, bineînțeles, vreun minister european care să interzică masculinitatea. Există însă tentația ca preferințele ideologice ale unor elite să devină standarde morale pentru toată societatea. Iar o societate liberă nu e cea în care toți gândesc corect, ci cea în care oamenii pot gândi diferit, inclusiv greșit, fără ca fiecare dezacord să devină proces de intenție. Altfel, riscăm să schimbăm vechea întrebare „Ești devotat partidului?” cu una mai elegantă: „Ești destul de aliniat valorilor noastre?” Progres terminologic, fără îndoială.
Democrația e minunată, cât timp votezi cum trebuie
Cea mai periculoasă formă a dogmei apare în relația dintre instituțiile europene și voința politică a cetățenilor. Uniunea Europeană nu e Uniunea Sovietică. Statele membre au alegeri libere, guverne proprii, tribunale independente în grade diferite și mecanisme democratice reale. Ah, ce glumă bună!
Există totuși o asemănare de mecanism care merită discutată: tendința unui centru politic de a considera legitime anumite opțiuni doar dacă se încadrează în direcția fixată de el. Când un guvern contestă politicile europene privind migrația, statul de drept, energia sau împărțirea competențelor, disputa nu rămâne mereu strict politică. Poate deveni o confruntare instituțională, financiară și morală. Uneori, sancțiunile sunt justificate de încălcări reale ale obligațiilor asumate. Alteori, felul în care sunt prezentate și aplicate hrănește impresia că disciplina politică și respectarea dreptului european sunt două lucruri care se suprapun convenabil.
Problema nu e că Uniunea are reguli, orice organizație are nevoie de ele. Problema apare când regulile ajung să fie folosite pentru a proteja o anumită viziune politică de contestarea democratică. Și mai ales când cetățeanului i se transmite, între rânduri, că poate vota ce vrea, dar consecințele votului vor fi acceptabile doar dacă rămân în limitele opțiunilor considerate responsabile.
Alegerile sunt sacre. Rezultatele, negociabile.
Cine nu se supune e pedepsit, cine se supune plătește
Iată capcana în care a intrat construcția europeană. Statele care contestă anumite orientări comunitare se pot trezi cu proceduri, litigii și presiuni politice sau financiare, după obligațiile încălcate. Cele care le aplică fără prea mult discernământ riscă, la rândul lor, costuri economice, sociale și electorale. Unele economii europene și-au pierdut competitivitatea, industrii întregi trec prin transformări dureroase, nemulțumirea crește și partidele antisistem câștigă teren.
Iar răspunsul unei părți din elita europeană pare luat din manualul ideologiilor în dificultate: dacă oamenii resping politicile, înseamnă că au fost manipulați. De ruși, de extremiști, de algoritmi, de dezinformare, de cineva.
Manipularea există, propaganda există, la fel și amestecul extern. Dar să explici orice nemulțumire prin manipulare e cel mai comod mod de a evita întrebarea dacă oamenii nu cumva au motive reale să fie nemulțumiți. În comunism, muncitorii care protestau împotriva regimului ce pretindea că îi reprezintă erau acuzați că servesc imperialismul. Azi, când alegătorii votează împotriva unor politici susținute de establishmentul european, tentația e să fie prezentați ca victime ale propagandei sau complici ai extremismului. Reflexul de a delegitima nemulțumirea în loc să-i cercetezi cauzele sună supărător de cunoscut.
Imperiile nu mor din lipsă de valori, ci când valorile devin ordine
O construcție politică nu devine puternică prin faptul că le impune tuturor aceeași viziune. Devine puternică atunci când poate suporta dezacordul, poate recunoaște greșelile și poate schimba direcția fără să creadă că își trădează valorile. Lagărul comunist nu s-a prăbușit pentru că oamenii au încetat brusc să creadă în egalitate sau în dreptate socială. S-a prăbușit pentru că instituțiile lui nu mai puteau corecta erorile fără să-și pună în discuție legitimitatea.
Asta e boala mortală a oricărei dogme. Din clipa în care o politică devine parte din identitatea morală a puterii, a recunoaște că a greșit devine aproape imposibil, pentru că ar însemna să admiți că adversarii ar fi putut avea dreptate. Așa că mergi mai departe. Mai adopți o directivă, mai înființezi o comisie, mai lansezi o strategie, mai fixezi un obiectiv pentru 2030, 2040 sau 2050, de preferat destul de îndepărtat încât cei care l-au inventat să nu mai fie în funcție când va trebui evaluat.
Dacă economia suferă, tranziția n-a fost destul de rapidă. Dacă societatea protestează, mesajul n-a fost destul de bine comunicat. Dacă alegătorii se revoltă, democrația trebuie apărată de propriile ei rezultate. Totul se poate corecta, în afară de dogmă.
Ultimul plan cincinal
Proiectul european a atras pentru că promitea prosperitate prin cooperare. Acum cere sacrificii în schimbul conformării. Iar când o construcție politică începe să creadă că supraviețuirea ideologiei contează mai mult decât bunăstarea celor pe care pretinde că îi servește, apucă un drum pe care istoria l-a mai văzut.
Mecanismul autodistrugerii e cunoscut. Întâi, conducătorii nu mai ascultă. Apoi nu mai înțeleg. La urmă descoperă că oamenii nu-i mai cred și, în loc să se întrebe unde au greșit, încep să caute sabotori.
Pentru că dogma nu greșește niciodată.
Doar imperiile se prăbușesc în jurul ei.
sursa: FB
Lasă un răspuns