Mihail Sadoveanu în manualele de limba română. Între canon, memorie și uitare

Există scriitori pe care îi întâlnim în școală și pe care îi uităm după ce trecem de examene. Există însă și scriitori care, odată descoperiți, rămân undeva în memoria noastră afectivă, nu neapărat printr-o anumită operă, ci prin lumea pe care au construit-o. Pentru mine, Mihail Sadoveanu aparține celei de-a doua categorii.
L-am descoperit în gimnaziu, iar universul său m-a fascinat. Moldova veche, pădurile, drumurile, hanurile, oamenii care par să fi ieșit dintr-o altă vârstă a lumii, domnitorii și răzeșii, ritualurile și vorbele lor, toate acestea aveau ceva dintr-o geografie familiară și, în același timp, dintr-o legendă. Nu citeam doar o poveste. Aveam impresia că intru într-o lume care ne aparține și din care, într-un fel, venim. Practic, am citit cam tot ce merita să fie citit (cam 15 volume din Operele sale apărute în ESPLA în 1955, timp de 2 ani și ceva…)

Tocmai de aceea m-am întrebat ce loc mai ocupă Sadoveanu în școala de astăzi. Nu în istoriile literare, nu în discursurile aniversare și nici în rafturile bibliotecilor, ci în manualele pe care le deschid elevii de liceu. Întrebarea a pornit de la o postare pe FB în care cineva discuta despre reacția unui urmaș al scriitorului la acuzațiile (din ce în ce mai dese. se pare) că acesta ar fi fost un colaboraționist al regimului comunist.

Am pornit de la o bănuială: Sadoveanu are o prezență din ce în ce mai evanescentă. Nu neapărat dispărută, ci diminuată, împinsă spre marginea atenției, asemenea unor autori care au devenit, încetul cu încetul, nume respectabile într-o listă, dar tot mai puțin întâlnite în experiența reală de lectură a elevilor.

Ce mai găsim în manuale?

Trebuie făcută de la început o distincție. Anul școlar 2026–2027 este unul de tranziție curriculară: noua programă a intrat în vigoare pentru clasa a IX-a, în timp ce pentru clasele X–XII se continuă, deocamdată, cu vechile programe. Manualele noi pentru clasa a X-a sunt prevăzute abia pentru anul 2027. Prin urmare, imaginea actuală este una amestecată, în care coexistă manuale din generații diferite.
Am consultat câteva dintre manualele disponibile și relevante pentru această tranziție.

1. Manualul de clasa a XI-a, coordonat de Eugen Simion, Editura Corint
Aici Sadoveanu beneficiază de o prezență consistentă. Manualul îi rezervă un nucleu de aproximativ zece pagini, în jurul romanului Zodia Cancerului sau Vremea Ducăi-Vodă, sub titlul semnificativ „Istoria – de la eroism la decadență”.
Nu este o simplă menționare într-o enumerare de autori. Există fragmente literare, repere de interpretare, prezentarea coordonatelor operei, exerciții de analiză și teme de redactare. Mai mult, elevii sunt invitați să compare imaginea Moldovei aflate în declin din Zodia Cancerului cu universul eroic din Frații Jderi.
Este o abordare care încearcă să surprindă o trăsătură fundamentală a prozei sadoveniene: relația dintre om și istorie, dintre destinul individual și destinul unei comunități. Nu avem aici un scriitor expediat într-o notă de subsol. Avem un autor căruia i se acordă spațiu și o interpretare proprie.

2. Manualul de clasa a XII-a, coordonat de Eugen Negrici, Editura Niculescu
Imaginea se schimbă.
În acest manual, aprobat în 2007, Sadoveanu apare în studiul de caz „Tipuri de roman în literatura română sub comunism”. Sunt menționate Păuna Mică și Mitrea Cocor, încadrate în categoria romanelor luptei de clasă. Nicoară Potcoavă este discutat în legătură cu romanul istoric folosit în scopuri politice.
Nu discutăm aici despre o prezentare a marelui prozator interbelic, ci despre Sadoveanu în ipostaza scriitorului care a acceptat să-și pună talentul în serviciul ideologiei comuniste. Ceea ce nu este fals. Dar este numai o parte a adevărului.
Avem, așadar, două imagini școlare: în clasa a XI-a, Sadoveanu este romancierul istoriei românești, creatorul unei lumi și al unei viziuni epice; în clasa a XII-a, el este unul dintre autorii care au contribuit la literatura ideologică a stalinismului românesc.
Ambele perspective sunt necesare. Problema apare atunci când a doua ajunge să o eclipseze pe prima.

3. Manualul nou de clasa a IX-a, 2026
În manualul digital Art Klett pentru clasa a IX-a, aprobat în octombrie 2026, nu am identificat nicio apariție a numelui Sadoveanu și nici titlurile unor opere cunoscute ale sale, precum Baltagul, Domnu Trandafir sau Frații Jderi.
Și programa nouă de clasa a IX-a nu îl nominalizează. Trebuie însă spus că această programă nu stabilește o listă de autori canonici în maniera vechilor programe, astfel încât absența numelui nu poate fi interpretată, singură, drept o excludere deliberată.

Mai important este ce se întâmplă în noua programă pentru clasele X–XII, aprobată în 2026. Sadoveanu figurează explicit în lista autorilor recomandați pentru clasa a X-a și este inclus și între personalitățile care pot fi alese pentru proiectul „Oameni ai timpului lor”.
Este un semn că autorul nu a fost eliminat din orizontul curricular. Dar statutul este diferit: programa recomandă o listă foarte largă de autori, iar profesorul alege operele care vor fi studiate, integral sau prin fragmente. Nu mai există garanția că fiecare elev va parcurge un anumit text sadovenian.
Aici se află, cred, una dintre cheile problemei: prezența nominală nu înseamnă automat prezență efectivă în lectura elevului.

Umbra unei biografii politice

Nu putem vorbi despre Sadoveanu fără să discutăm despre raportul său cu regimul comunist. Și nu este vorba despre o simplă asociere accidentală, despre o vizită protocolară sau despre o fotografie făcută la un congres.
Apropierea sa de noua putere a început vizibil încă din 1945, când publică Lumina vine de la Răsărit, text în care elogiază Uniunea Sovietică și sistemul stalinist. În 1946 intră în viața politică de partea Blocului Partidelor Democratice, devine președinte al Adunării Deputaților, iar după instaurarea republicii ocupă funcții importante în structurile de conducere ale statului. Mai târziu va deveni o personalitate privilegiată a regimului, omagiată și decorată.
În plan literar, Mitrea Cocor este exemplul cel mai cunoscut al acestei cedări. Romanul, publicat în 1949, ilustrează modelul realismului socialist, cu țăranul sărac transformat în personaj al luptei de clasă și cu o realitate ajustată după exigențele ideologice ale momentului.
Nu avem motive să cosmetizăm aceste fapte. Sadoveanu a oferit prestigiul său unei puteri totalitare și a contribuit la legitimarea ei culturală. Un asemenea comportament nu trebuie trecut sub tăcere, iar un manual serios are obligația să-l prezinte.
Dar de aici și până la o depreciere globală a operei sale este o distanță pe care nu ar trebui să o parcurgem.
Sadoveanu nu începe să scrie în 1945. Baltagul, Hanul Ancuței, Zodia Cancerului, Neamul Șoimăreștilor și Frații Jderi aparțin unei alte etape, unei alte viziuni și unei alte experiențe literare. Nu putem transforma întreaga operă într-o anexă a biografiei politice de după război.
Ar fi o eroare asemănătoare cu aceea de a judeca întreaga creație a unui scriitor numai prin prisma compromisurilor sale publice. Literatura nu este un certificat de bună purtare. Dar nici biografia nu este irelevantă.
Soluția firească este lectura critică: Sadoveanu înainte și după 1945, Sadoveanu creatorul de lumi și Sadoveanu omul care a acceptat să legitimeze o lume politică profund nedreaptă.

Naționalul, tradiția și suspiciunea față de trecut

Mai există, în opinia mea, o problemă. Sadoveanu este unul dintre marii scriitori români care au construit o imagine amplă, mitizată, a trecutului național.
Nu este vorba doar despre reconstituirea unor epoci. În romanele sale istorice, Moldova devine mai mult decât un teritoriu, iar Ștefan cel Mare mai mult decât un personaj istoric. Există o continuitate a comunității, o memorie colectivă, o legătură între oameni, locuri, tradiții și istorie. Personajele sale trăiesc într-o lume în care trecutul nu este mort, ci continuă să organizeze prezentul.
Această dimensiune tradiționalistă și națională a operei sale poate părea astăzi incomodă pentru anumite sensibilități culturale. Într-o perioadă în care se vorbește mult despre integrare europeană, identități multiple și deschidere transnațională, discursul literar care insistă asupra unei istorii și asupra unei memorii naționale poate fi tratat cu o anumită rezervă.
Dar de ce ar trebui să fie incompatibile lucrurile acestea?
A avea o identitate națională nu presupune să respingi alte identități. A cunoaște literatura română nu înseamnă să te izolezi de literatura europeană. Iar a construi o memorie culturală comună nu înseamnă a falsifica istoria, dacă avem grijă să deosebim mitul literar de adevărul documentar.
Aici folosesc deliberat termenul de „mitizare” în sensul său bun. Nu mă refer la inventarea unei istorii convenabile sau la transformarea personajelor istorice în sfinți fără păcate. Mă refer la acea operație prin care literatura dă trecutului o formă simbolică, îl face recognoscibil, îl apropie afectiv de generațiile care nu l-au trăit.
Istoria ne oferă date, documente și explicații. Literatura ne oferă, uneori, posibilitatea de a simți cum ar fi putut arăta o lume dispărută. Cele două nu se substituie, ci se completează.

O tendință mai veche: autorii care ies încet din manuale

Impresia mea este că Sadoveanu face parte dintr-o tendință mai largă, pe care ar merita să o urmărim cu atenție: diminuarea prezenței unor autori a căror operă a avut o puternică dimensiune națională sau patriotică.
Mă gândesc la Alexandru Davila și la Vlaicu-Vodă, la Barbu Ștefănescu-Delavrancea și la trilogia sa istorică – Apus de soare, Viforul, Luceafărul. Sunt opere care au contribuit la construirea unei imagini dramatice a trecutului românesc, cu domnitori, conflicte de putere, sacrificii și întrebări despre raportul dintre conducător și țară.
Desigur, nu afirm că acești autori au dispărut complet din orice programă. Delavrancea, de pildă, figurează și în lista de autori recomandați pentru clasa a X-a din noua programă. Dar a fi înscris într-o asemenea listă largă nu este același lucru cu a avea o operă studiată efectiv, cu un loc bine definit în formarea culturală a elevului.
Iar în cazul lui Alexandru Davila, Vlaicu-Vodă a ajuns să fie mult mai puțin prezentă în experiența școlară decât importanța ei în istoria dramaturgiei românești ar putea justifica.
Nu cred că ar trebui să transformăm această observație într-o conspirație curriculară. Dar nici nu cred că putem trata drept simplă întâmplare dispariția treptată din lectura elevilor a unor opere care au participat la construirea memoriei noastre istorice.
Când se schimbă criteriile de selecție, se schimbă și imaginea trecutului pe care școala o transmite. Uneori, schimbarea este justificată de evoluția gustului literar sau de necesitatea de a introduce autori noi. Alteori, însă, ajungem să confundăm revizuirea canonului cu abandonarea unor repere culturale.

De ce ar trebui să rămână Sadoveanu?

Sunt subiectiv. Nu ascund asta.
Sadoveanu m-a prins în gimnaziu și, probabil, tocmai de aceea îmi este greu să privesc cu detașare diminuarea locului său în lecturile școlare. Dar nu este vorba numai despre o nostalgie personală. Cred că literatura lui Sadoveanu are o funcție formativă pe care nu ar trebui să o abandonăm.
În primul rând, el oferă acces la o lume istorică și socială care nu mai există. Nu o face printr-o lecție de istorie, ci prin personaje, atmosferă, limbaj și poveste. Elevul poate întâlni în paginile sale o Moldovă medievală, lumea hanurilor, a satelor, a răzeșilor, a oamenilor aflați în relație directă cu natura și cu o istorie care le modelează existența.
În al doilea rând, Sadoveanu ajută la construirea unui sentiment de apartenență. Nu a unei mândrii găunoase, nu a unui naționalism agresiv, ci a conștiinței că aparținem unei istorii, unei limbi, unei culturi și unei comunități care au existat înaintea noastră și vor continua să existe după noi.
În al treilea rând, scrierile sale pot fi folosite chiar pentru exercițiul de gândire critică pe care școala modernă îl invocă atât de des. Putem compara ficțiunea istorică cu documentul, putem discuta idealizarea trecutului, putem analiza raportul dintre realitate și legendă, putem confrunta imaginea voievozilor din romane cu ceea ce știm din cercetarea istorică. Iar în cazul scrierilor postbelice, putem examina felul în care ideologia deformează literatura.
Cu alte cuvinte, Sadoveanu nu trebuie predat pentru a fi venerat. Trebuie predat pentru a fi înțeles.
A-l păstra în manuale nu înseamnă să-i acordăm o dispensă morală pentru opțiunile sale politice. Înseamnă să recunoaștem că o operă literară nu poate fi redusă la biografia autorului și că o cultură matură are capacitatea de a-și asuma atât marile creații, cât și compromisurile creatorilor lor.

Între canon și memorie

Ce rezultă din această verificare?
Sadoveanu nu a dispărut. Manualul de clasa a XI-a îi acordă încă un spațiu consistent, iar noua programă pentru clasa a X-a îl păstrează între autorii recomandați. În schimb, manualul de clasa a XII-a îl prezintă mai ales prin prisma colaborării cu regimul comunist, iar în manualul nou de clasa a IX-a pe care l-am consultat nu apare deloc.
Nu avem, prin urmare, dovada unei eliminări sistematice. Avem însă indicii ale unei prezențe inegale și ale unei schimbări de statut: de la autor cu o operă studiată și interpretată la autor al cărui loc depinde tot mai mult de selecțiile făcute de profesori și de autorii manualelor.
Pentru a demonstra riguros o tendință istorică de diminuare ar fi nevoie de o comparație sistematică între manualele din mai multe generații: câte pagini îi sunt rezervate, ce opere sunt selectate, ce fragmente se reproduc, cât spațiu primește biografia și cât interpretarea literară. Dar observațiile de acum justifică întrebarea.
Școala nu are obligația să conserve intact un canon literar pentru eternitate. Are însă responsabilitatea să nu-l subțieze până când elevii nu mai pot recunoaște marile repere ale propriei culturi.
Nu orice autor trebuie să fie obligatoriu. Nu orice operă trebuie să fie citită integral. Dar o literatură națională nu poate fi predată numai prin ceea ce este comod, imediat accesibil sau perfect sincronizat cu sensibilitatea momentului.
Iar Sadoveanu, cu toate contradicțiile lui, este unul dintre acei scriitori fără de care imaginea literaturii române rămâne incompletă.

Nu trebuie să-l transformăm într-un monument intangibil. Dar nici să-l lăsăm să devină, încet și discret, un monument pe lângă care trec generații întregi fără să mai știe cine a fost și ce lume a construit.

PS Ca persoană, Sadoveanu a îmbătrânit urât. Și, poate, era urât interior înainte ca lumea să vadă asta. Dar ce contează? Hai să vorbim despre opera sa nu despre caracterul său. În lumea literară, lista persoanelor cu totul decente care au creat o operă neglijabilă este lungă cât o zi de post; tot atât de lungă este lista caracterelor de rahat care au lăsat în urmă monumente literare memorabile.

Repere documentare

Radu Zlati

Etichete:,

Niciun comentariu până acum.

Lasă un răspuns

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.