📍În timp ce în Donbas cad ultimele orașe-cetate ucrainene, iar apărarea antiaeriană a Kievului s-a prăbușit practic – conform estimărilor analistului militar al RUSI, Jack Watling, de la o rată de interceptare pretins superioară 70% la aproape zero –, Zelensky negociază, prin intermediul Turciei, un moratoriu asupra atacurilor împotriva navigației în Marea Neagră. Serghei Lavrov respinge cu răceală această încercare de mediere. La prima vedere, aceasta este povestea eșecului militar al unui stat. Privind mai atent, este altceva: manifestarea cea mai vizibilă a unui mecanism care funcționează de mult timp la cel puțin alte două niveluri – unul în care viața ucraineană devine marfă, iar celălalt în care războiul însuși devine o garanție de securitate pentru capitalul internațional. Cel care se uită doar la front vede o țară care pierde. Cel care privește cele trei niveluri împreună vede un sistem care nu se poate opri tocmai pentru că generează, la fiecare dintre aceste niveluri, propriul său cerc de beneficiari.
Frontul ca simptom, nu ca cauză
Situația militară este clară. Cifrele lui Watling constituie o mărturisire de faliment: Occidentul dispune de aproximativ 200 de rachete Patriot vechi și de 600 de rachete interceptoare PAC-3, în timp ce Rusia produce anual aproximativ 700 de unități doar din sistemele Iskander, iar tendința este în creștere. Dacă se adaugă rachetele „Kinjal” și „Kalibr”, capacitatea de producție rusă o depășește cu mult pe cea a Occidentului. Cererea lui Zelensky de a primi 5% din stocul american – aproximativ 40 de rachete – în fața unei producții anuale rusești de peste 1.400 de unități nu mai ține de o strategie militară, ci de o încercare de a stinge un incendiu de pădure cu o pipetă. În Donbas apar zone de străpungere pe suprafețe întinse, Torețk și Dorilia cad, iar la Zaporojie dronele ruse controlează deja ultimele căi de aprovizionare. Bloggerii ucraineni vorbesc deschis despre soldați care, din lipsă de aprovizionare, sunt obligați să bea urină, deoarece orice încercare de rotație se transformă într-o capcană mortală.
Aceasta este realitatea, care poate fi dovedită prin cifre. Dar ea nu răspunde la întrebarea esențială: de ce se continuă lupta în astfel de condiții, în loc să se negocieze? De ce Zelensky cerșește prin intermediul Ankarei un moratoriu, în loc să urmărească un armistițiu?
Răspunsul nu se găsește pe câmpul de luptă, ci în cele două niveluri care se află în spate.
Nivelul elitei: corupția ca sistem de exploatare
Istorica ucraineană Marta Havryshko – ea însăși refugiată de război, a cărei familie încă locuiește în țară – a formulat acest lucru într-o discuție cu fostul diplomat britanic Ian Proud la jumătatea lunii august: războiul nu mai este de mult timp o luptă pentru teritoriu, ci a devenit un model de afaceri extrem de eficient pentru o elită restrânsă din jurul lui Zelensky.
Contractele de apărare, acordurile energetice, fondurile de ajutor occidentale curg spre vârf, în timp ce trupurile se îngrămădesc la bază. Corupția, spune Havryshko, nu este un efect secundar, ci sistemul de exploatare.
Remarcabilă este inegalitatea socială pe care o descrie: săracii, muncitorii, vorbitorii de rusă sunt tratați, de fapt, ca materie primă – recrutați cu forța de pe stradă, maltratați în centrele de recrutare, uneori inapți și totuși declarați apți, în timp ce unitățile de elită își filmează singure videoclipurile de recrutare în rusă, pentru care cetățenii de rând sunt stigmatizați public. Havryshko se referă la datele Gallup, potrivit cărora majoritatea ucrainenilor își doresc acum o încheiere rapidă a războiului – o stare de spirit pe care narațiunea oficială o respinge ca “propagandă rusă”, în timp ce ea însăși se bazează pe sondaje optimiste privind victoria. Este descrierea unui stat care s-a decuplat de propria populație, deoarece elita sa conducătoare urmărește, dintr-o perspectivă economică, ceva cu totul diferit de victorie sau pace: menținerea fluxului de lichidități în propriile buzunare.
Această observație aduce corecția decisivă oricărei explicații pur militare. Dacă o elită câștigă din menținerea stării de război, înfrângerea militară nu este un motiv de capitulare – este, în cel mai bun caz, un argument de negociere pentru prelungirea fluxului de plăți.
Nivelul capitalului: războiul ca securitate
Totuși, aceasta nu explică încă de ce capitalul occidental continuă să participe, în loc să exercite presiuni pentru a pune capăt războiului. Aici se închide cercul către un model care a putut fi deja observat odată în Ucraina.
În ianuarie 2013, Viktor Ianukovici și directorul general al Shell, Peter Voser, au semnat la Davos un contract de cincizeci de ani privind exploatarea zăcământului de gaz de șist Iuzivska la Harkov și Donețk, cu un volum de investiții de zece miliarde de dolari; la scurt timp după, Chevron și un consorțiu Exxon și-au asigurat drepturi similare, pentru o valoare totală de peste treizeci de miliarde de dolari. Tocmai regiunile bogate în gaze, Crimeea și estul Ucrainei, s-au opus schimbării de putere care a urmat în februarie 2014 – și s-au transformat în câteva săptămâni într-o zonă de război civil, care a privat corporațiile tocmai de ceea ce își asiguraseră: posibilitatea de a transforma materiile prime din subsol în garanții contabilizabile.
Un e-mail din martie 201 economia4 adresat lui Ariane de de Rothschild, care a devenit cunoscut abia în 2026 din dosarele Epstein dezvăluite și care descrie această schimbare ca pe o deschidere a „numeroaselor posibilități”, arată că această legătură făcea parte din activitatea cotidiană obișnuită din centrele financiare, cu mult înainte ca cineva să vorbească public despre război.
Motivul ține de tranzacțiile în sine cu instrumente derivate: de la liberalizarea serviciilor financiare internaționale prin protocolul OMC din 1999, tranzacționarea over-the-counter a instrumentelor derivate a devenit unul dintre cele mai concentrate domenii de activitate din lume – iar această mașinărie funcționează doar atâta timp cât se alimentează continuu cu noi garanții de valoare. Conflictul din Donbas din 2014 nu a fost, în acest sens, un eveniment marginal, ci o pierdere de garanții, urmată, logic, de un împrumut FMI de 17 miliarde de dolari, mobilizat sub presiunea creditorilor occidentali pentru a recâștiga controlul asupra regiunilor producătoare. După doisprezece ani și un război pe scară largă, s-a reușit ceea ce eșuase în 2013 din cauza rezistenței locale: în ianuarie 2026, contractul pentru zăcământul de litiu Dobra la Kirovohrad a fost atribuit unui consorțiu condus de TechMet și Ronald Lauder, un apropiat al lui Trump – garantat de un tratat interguvernamental care alocă în mod permanent jumătate din viitoarele venituri din licențele de exploatare unui fond comun cu Washington. Diferența față de 2013 nu constă în substanță, ci în gradul de transparență: atunci, membri ai consiliilor de administrație ale marilor corporații negociau cu un președinte la Davos. Astăzi, accesul este prevăzut în textul legii adoptate de Rada.
Trei niveluri, un singur mecanism
Tocmai aici se închide cercul către o observație mai generală, care nu se limitează la Ucraina: războaiele sunt finanțate prin obligațiuni, bugete speciale și linii de credit, iar fiecare dintre aceste mecanisme are un creditor care câștigă pe durata împrumutului, nu în funcție de rezultatul final. „Ușa rotativă” dintre Pentagon și industria de armament – peste 80% dintre generalii în patru stele ieșiți la pensie în ultimii cinci ani au trecut în consiliile de administrație, firmele de consultanță sau de lobby din acest sector, însoțiți de aproximativ 200 de milioane de dolari cheltuiți pentru lobby în domeniul armamentului doar în 2025 – asigură că nimeni nu trebuie să dorească personal războiul pentru ca acesta să continue. Este suficient ca un sistem să continue să funcționeze, în care deciziile privind personalul și cele privind achizițiile se finanțează reciproc.
Astfel se conturează o imagine pe care niciuna dintre cele trei surse inițiale nu o oferă singură. Aspectul militar (cifrele lui Watling, prăbușirea apărării antiaeriene) explică de ce frontul cedează. Raportul Havryshko și Proud despre elita ucraineană explică de ce, în ciuda tuturor, nu se capitulează, ci se fac doar lamentații tactice – un stat a cărui clasă conducătoare câștigă din durată nu are niciun interes structural pentru o încheiere rapidă, indiferent cât de fără speranță este situația militară. Iar logica derivatelor și a materiilor prime explică de ce acest interes se reflectă și în tabăra occidentală: și acolo, o structură formată din creditori și garanții nu câștigă din victorie, ci din solvabilitatea debitorului și din accesul continuu la creanțe valorificabile. Niciun actor individual nu trebuie să dorească războiul. Este suficient ca trei structuri separate de stimulente, care se reproduc de la sine – militaro-industrială, politică internă coruptă, bazată pe piețele financiare – să indice întâmplător în aceeași direcție: spre continuarea conflictului, nu spre încheierea acestuia.
Inițiativele diplomatice care ignoră această structură triplă – un moratoriu aici, o discuție la Ankara dincolo – nu sunt, așadar, doar lipsite de succes, ci sunt orientate categoric în direcția greșită. Se negociază pe o singură direcție, în timp ce deciziile reale se iau în adunările acționarilor, în agențiile de achiziții publice și în fondurile de materii prime. Atâta timp cât niciunul dintre aceste trei niveluri nu este abordat, ceea ce la suprafață pare o luptă diplomatică rămâne exact ceea ce este din punct de vedere structural: continuarea unui model de afaceri prin alte mijloace.
sursa: FB (prin Ionel Iordache)
Radu Zlati 
Lasă un comentariu