Deşarta voluptate şi sărmanul mister
De-a nu fi văzut.
Te ştiu, culoare a copacilor şi-a oraşelor
E între noi obişnuita transparenţă
Dintre privirile scăpărătoare.
Ea se rostogoleşte pe pietre
Aşa cum se leagănă apa.
De-o parte a inimii mele fecioare se-ntunecă,
De cealaltă parte mângâietoarea mână se-aşază
pe coapsa colinelor
Curba unui fir de apă dezlănţuie această cădere,
Această-nvălmăşire de oglinzi.
Lumini de precizie, nici nu clipesc din ochi,
Nu mă clintesc,
Vorbesc
Şi-atunci când dorm
Mi-e gâtul un inel cu parafă de voal.
traducere de Virgil Teodorescu
Lasă un răspuns