Pe 8 septembrie, OECD a publicat rezultatele PISA 2025, evaluarea globală a competențelor elevilor de 15 ani din 91 de țări. Știrea de suprafață e simplă: Asia domină, Europa scade, Germania atinge un „minim istoric”. Știrea de adîncime e mai interesantă — și ne privește direct: două foste republici sovietice, Estonia și Moldova, spun povești opuse despre ce se poate face cu aceeași moștenire, iar România și Moldova tocmai s-au intersectat pe traiectorie, acolo unde nimeni nu se aștepta.
Asia din vîrf — cît e real și cît e artefact
Jurisdicțiile chineze Beijing–Shanghai–Jiangsu–Zhejiang (B-S-J-Z) și Singapore ocupă primele locuri la toate cele trei domenii, urmate de Macao, Taiwan, Japonia, Coreea. Cifrele sînt amețitoare: B-S-J-Z are 612 puncte la matematică față de media OECD de 463 — echivalentul a 4-5 ani de școală avans — iar 55,5% dintre elevii săi sînt performeri de top, cu doar 1,8% sub nivelul de bază.
Numai că aici e nevoie de un avertisment metodologic pe care presa îl sare senin: „China” din clasament nu e China. Sînt patru dintre cele mai bogate regiuni ale țării, iar cercetători ca Rob Gruijters (Cambridge) sau Scott Rozelle (Stanford, autorul volumului Invisible China) arată că eșantionul lasă pe dinafară China rurală și copiii zecilor de milioane de migranți interni, excluși prin sistemul de rezidență hukou. E ca și cum SUA ar fi reprezentate la PISA doar de Massachusetts și de suburbiile bogate ale Chicago-ului. Singapore, Japonia, Coreea sau Taiwan își testează însă întreaga populație — performanța lor e reală și cere explicații reale.
Explicațiile există și sînt bine documentate, fără mistică orientală. Întîi, timpul: sistemele est-asiatice funcționează de facto ca sisteme duale — școala plus o industrie masivă de meditații (hagwon în Coreea, juku în Japonia), în care familiile coreene au turnat anul trecut un record de peste 20 de miliarde de dolari. Apoi, profesorii: Singapore îi recrutează din treimea de sus a absolvenților, printr-o singură instituție, cu salarii de ingineri; în Shanghai, profesorii își disecă reciproc lecțiile săptămînal, în grupuri de cercetare didactică. Apoi, cultura efortului: cercetările clasice Stevenson–Stigler au arătat că părinții est-asiatici explică performanța prin muncă, cei occidentali prin talent înnăscut — iar copilul care crede că eșecul cere mai mult exercițiu, nu alt destin, persistă. Și, în fine, coerența: curriculum focalizat, standarde stabile, evaluare aliniată.
Doar că modelul vine la pachet cu factura. Chiar datele OECD arată că aceleași țări din vîrful performanței sînt la coada bunăstării: elevii din Japonia, Coreea, Taiwan sau Hong Kong raportează cele mai scăzute niveluri de satisfacție de viață și printre cele mai înalte anxietăți de testare. La asta se adaugă epidemia de miopie juvenilă (80-90% la absolvenții de liceu est-asiatici), ratele de suicid adolescentin din Coreea și — poate efectul cel mai spectaculos — demografia: costul cursei educaționale e citat sistematic printre motoarele fertilității record de joase din Coreea (~0,7) și China urbană. Sistemul care produce cei mai buni elevi din lume produce, la limită, și cei mai puțini copii. Beijingul a înțeles: în 2021 a interzis industria de meditații for-profit — o recunoaștere oficială că modelul devenise social insuportabil.
Estonia, sau demonstrația că „nu se poate la post-sovietici” e o scuză
Singura țară europeană care ține pasul cu Asia e una plecată din exact punctul din care am plecat și noi: școala sovietică, 1991, sărăcie, minoritate rusofonă masivă. Estonia e prima în Europa la științe (527) și matematică (508), în top 10 mondial la toate domeniile, printre primii din OECD la noua probă de rezolvare computațională a problemelor. Și — cifra care contează cel mai mult — 83% dintre elevii estonieni ating nivelul de bază la citire, față de 69% media OECD. Estonia cîștigă prin lățimea bazei, nu prin vîrfuri izolate.
Rețeta e aproape jenant de plictisitoare. Școală unică, comprehensivă, de nouă ani, fără nicio selecție pînă la 15-16 ani — niciun copil sortat la 10 ani în „traseu bun” și „traseu prost”. Masă caldă gratuită pentru toți, manuale gratuite, grădiniță cvasi-universală de la 3 ani. Profesori cu master, autonomie reală și fără inspecție punitivă: curriculumul național spune ce, școala decide cum. Digitalizare cu cap, începută în 1997 cu programul „Saltul Tigrului”, în care tehnologia e fir transversal prin materii, nu materie de sine stătătoare. Și, decisiv: legea educației din 1993 a fixat arhitectura, iar de atunci direcția nu s-a mai schimbat — șapte-opt guverne, aceeași busolă. Estonia n-a demolat școala sovietică, a păstrat ce era solid (tradiția de matematică și științe, seriozitatea) și a tăiat ce era toxic: ideologia, centralismul, frica.
Rezultatul: performanță asiatică fără costuri asiatice — fără hagwon, fără copii anxioși, cu unul dintre cele mai mici decalaje din lume între elevii bogați și cei săraci, la un buget modest. Exact în anul în care Germania atinge maximul istoric al dependenței școlii de originea socială, Estonia demonstrează că echitatea nu e prețul performanței, ci motorul ei. Are și fisuri — citirea a scăzut la minimul ei istoric, profesorii îmbătrînesc — dar le simte de la o altitudine la care noi doar visăm.
România și Moldova: intersecția
Și acum, acasă. România 2025: 425 la științe, 413 la citire (scădere abruptă, cu 16 puncte), 419 la matematică — locurile 55, 53 și 48 din 91, printre ultimele din UE, doar Bulgaria și Cipru stînd mai rău. Moldova 2025: 422 la științe (plus 5 puncte — cel mai bun rezultat din toate cele cinci participări ale țării), 410 la matematică, 404 la lectură. Puneți cifrele alături: la științe, distanța România–Moldova e de trei puncte. Trei. Iar la proba nouă, „Învățarea în lumea digitală”, Moldova a obținut 452 de puncte — peste România (442) și Bulgaria (425). O țară cu PIB de vreo trei ori mai mic pe cap de locuitor, fără fonduri europene structurale, cu un sfert din populație plecată, își bate vecina membră UE la competențe digitale și o egalează la științe.
Sensul mișcării contează mai mult decît poziția. România scade constant din 2015: ponderea elevilor slabi a crescut de atunci cu 12 puncte procentuale la matematică, iar scorul la citire e cel mai mic din întreaga serie istorică, exceptînd 2003. Pragul de 50% analfabetism funcțional la matematică a fost oficial depășit: 52% dintre elevii români de 15 ani nu ating nivelul de bază, 48% la citire, iar 38,5% sînt sub prag simultan la toate trei domeniile. La vîrf, pustiu: 1% performeri de top la citire, față de 6% media OECD. Moldova, invers, converge de cincisprezece ani: decalajul față de media OECD s-a redus la științe de la 88 de puncte (2009) la 60, la matematică de la 99 la 53, la lectură de la 105 la 57. În 2009, între cele două țări erau 40-50 de puncte — două clase de diferență. S-au evaporat. Una coboară de sus, cealaltă urcă de jos, și tocmai s-au întîlnit.
De ce scade România? Pentru că e anti-Estonia aproape punct cu punct: selecție timpurie și brutală (Evaluarea Națională sortează copiii la 14 ani într-o ierarhie rigidă de licee, iar sortarea informală, cu meditații, începe la 10), un decalaj rural-urban printre cele mai mari din Europa, și instabilitate cronică — fiecare ministru cu reforma lui, două legi ale educației rescrise din temelii într-un deceniu, în timp ce Estonia nu și-a schimbat busola din 1993. România nu are un accident PISA; are o pantă.
De ce urcă Moldova? Pentru că, de nevoie și pe sărăcie, a făcut cîteva lucruri pe care România le tot amînă. A tratat PISA ca diagnostic, nu ca știre de o zi. A trecut prin igienizarea brutală a evaluării — camerele de la BAC din 2012-2015, cînd promovabilitatea s-a prăbușit peste noapte pentru că s-a măsurat, în sfîrșit, realitatea: un șoc pe care sistemul românesc nu și l-a administrat niciodată pînă la capăt. Și își numește cu voce tare problema existențială: școala mică de sat, golită de emigrație — raportul național arată 60-65 de puncte diferență între elevii din școlile mari și cei din școlile mici. Nu e un paradis; e doar o țară care se uită în oglindă.
Morala
Trei state, aceeași moștenire școlară, trei destine: Estonia — 527, prima în Europa; România — 425, în cădere; Moldova — 422, în urcare lentă. Diferența nu o fac banii și nu o face cultura. O fac trei decizii instituționale plictisitoare, ieftine și perfect copiabile: fără selecție timpurie, încredere în profesori, consecvență pe decenii. Asia rămîne un meniu din care se pot lua elementele instituționale, nu un model de copiat cu anxietate cu tot. Estonia e dovada că meniul funcționează și la noi în vecini. Iar dacă pantele actuale se mențin, la PISA 2028 Moldova depășește România la științe. Ar fi prima dată — și ar fi o știre despre România, nu despre Moldova.
sursa: Guvernu
Radu Zlati 
Lasă un comentariu