Prolog: douăsprezece zile
La 24 noiembrie 2024, la ora 21, secțiile de votare din România s-au închis fără niciun incident notabil. Sistemul informatic de monitorizare a prezenței la vot funcționase în 19.919 secții, toate procesele-verbale din secții aveau să ajungă în sistemul de centralizare, iar Serviciul de Telecomunicații Speciale avea să raporteze, câteva zile mai târziu, că nu identificase „disfuncționalități în funcționarea sistemelor informatice SIMPV, SICPV și prezenta.roaep.ro”.1 Nimeni nu a furat urne. Nimeni nu a rescris procese-verbale. Pe hârtie, alegerile fuseseră impecabile.
Și totuși, când au apărut rezultatele, întreaga clasă politică a înțeles că se întâmplase ceva fără precedent. Un candidat independent, Călin Georgescu, pe care sondajele din perioada 30 octombrie – 5 noiembrie îl cotau sub 1%, conducea cu 22,94%.2 Primise 2.120.401 voturi. Pe locul al doilea, cu 1.772.500 de voturi (19,18%), se afla Elena Lasconi (USR), care îl depășise cu 2.740 de voturi pe premierul în funcție, Marcel Ciolacu (PSD), candidatul celui mai mare partid din țară. George Simion (AUR) obținuse 13,86%, iar Nicolae Ciucă (PNL) 8,79%.3
În următoarele douăsprezece zile, România a trecut prin cea mai gravă criză constituțională de la Revoluție. La 28 noiembrie, Consiliul Suprem de Apărare a Țării s-a întrunit, iar în legătură cu această ședință au fost întocmite cinci documente de Serviciul Român de Informații, Serviciul de Informații Externe, Serviciul de Telecomunicații Speciale și Direcția Generală de Protecție Internă a Ministerului Afacerilor Interne. În aceeași zi, Curtea Constituțională a dispus renumărarea tuturor buletinelor de vot. La 2 decembrie, după renumărare, Curtea a validat primul tur și a respins cererea de anulare formulată de un candidat. La 4 decembrie, președintele Klaus Iohannis a declasificat documentele prezentate în CSAT. La 6 decembrie, cu 50.000 de români din diaspora deja votați în turul al doilea, Curtea Constituțională a anulat, în unanimitate, întregul proces electoral.4
Acest text susține o teză care va părea unora greu de acceptat și altora evidentă: ceea ce s-a întâmplat în toamna lui 2024 a fost o lovitură de stat. Fără tancuri și fără ocuparea televiziunii publice, dată cu ocazia primului tur și în perioada care l-a precedat, prin golirea de conținut a mecanismului prin care românii își aleg șeful statului. Mai mulți actori au participat la această golire, fiecare în felul lui și fiecare pentru propriul folos. Unul singur a dus-o până la capăt. Iar anularea alegerilor de către Curtea Constituțională, prezentată în stradă și la München drept lovitura de stat, a fost în realitate răspunsul la ea: o formă de legitimă apărare a statului.
Spun de la început și ce înseamnă „documentat” în paginile care urmează. Înseamnă că există documente oficiale, constatări publicate de platforme sau declarații verificabile ale unor persoane identificate. Nu înseamnă neapărat o hotărâre judecătorească definitivă privind răspunderea penală a cuiva. Procesele sunt în curs și instanțele vor decide. Dar o societate nu poate aștepta zece ani de procese ca să înțeleagă ce i s-a întâmplat, mai ales când neînțelegerea este exact ceea ce urmăresc cei care au produs-o.
Partea întâi: de ce democrația poate fi folosită împotriva ei înseși
O vulnerabilitate de construcție
Orice regim politic are o slăbiciune proprie. Monarhia depinde de calitatea moștenitorului. Dictatura depinde de loialitatea armatei. Democrația are o slăbiciune pe care niciun alt regim nu o are: propriile ei mecanisme pot fi folosite pentru a o desființa. Poți respecta aparența votului și, în același timp, să compromiți libertatea din care votul își trage legitimitatea. Gândiți-vă la un referendum organizat corect, cu buletine, cu observatori, cu numărătoare transparentă, dar în care, timp de două săptămâni înainte, singurele informații care au ajuns la alegători au fost fabricate de una dintre părți și distribuite printr-un canal pe care cealaltă parte nu îl putea folosi. Fiecare vot din urnă ar fi autentic. Rezultatul nu ar fi. Votul este un act liber numai dacă și formarea opiniei care îl precedă a fost liberă. Curtea Constituțională a spus exact acest lucru în decembrie 2024: „Libertatea alegătorilor de a-și forma o opinie include dreptul de a fi corect informați înainte de a lua o decizie.”5 Această vulnerabilitate nu este o descoperire recentă. A fost descrisă, trăită și plătită cu zeci de milioane de vieți în Europa secolului trecut, iar cel mai instructiv exemplu rămâne Germania.
Lecția germană: cum a ajuns Hitler la putere
Există o idee greșită, dar răspândită, că Hitler a luat puterea printr-o lovitură de forță. Adevărul este invers. Singura lui tentativă de puci, cea de la München din noiembrie 1923, a eșuat în câteva ore și l-a trimis la închisoare. Acolo a tras concluzia care avea să schimbe istoria: puterea nu trebuie luată împotriva Constituției, ci prin ea.
Partidul Național-Socialist a obținut 2,6% la alegerile din 1928. În septembrie 1930, pe fondul crizei economice, a sărit la 18,3%. În iulie 1932 a ajuns la 37,3%, cel mai mare partid din Reichstag, fără să aibă vreodată majoritatea. La 30 ianuarie 1933, președintele Hindenburg l-a numit cancelar pe Hitler, în deplină legalitate, în fruntea unui guvern de coaliție în care naziștii ocupau doar trei din cele unsprezece posturi. La 27 februarie, Reichstagul a ars. A doua zi, Hindenburg a semnat, în temeiul articolului 48 din Constituția de la Weimar, Decretul pentru protecția poporului și a statului, care suspenda libertatea presei, a întrunirilor și inviolabilitatea domiciliului. La 23 martie 1933, Reichstagul, cu deputații comuniști arestați și cu SA-ul în sală, a votat Legea de împuternicire cu 444 de voturi contra 94: guvernul putea de acum să legifereze fără parlament și chiar împotriva Constituției. Fiecare pas a avut o bază legală. Democrația de la Weimar nu a fost răsturnată; a fost demontată cu propriile ei instrumente, bucată cu bucată, de un partid care nu și-a ascuns niciodată intențiile.
Joseph Goebbels scrisese totul, negru pe alb, cu cinci ani înainte, în ziarul partidului: „Intrăm în Reichstag ca să ne aprovizionăm, din arsenalul democrației, cu propriile ei arme. Devenim deputați ai Reichstagului pentru a paraliza spiritul de la Weimar cu propriul lui sprijin. […] Venim ca dușmani! Așa cum lupul intră în turma de oi, așa venim noi.”6 Nimeni nu putea spune că nu a fost avertizat. Weimarul a avut informația. I-a lipsit mecanismul prin care statul să poată acționa pe baza ei.
Democrația militantă
Juristul german Karl Loewenstein, refugiat în Statele Unite, a publicat în 1937 două articole care au dat un nume acestei probleme: democrația militantă.7 Teza lui era simplă și dureroasă. O democrație care tolerează orice, inclusiv pe cei care îi folosesc libertățile ca să o distrugă, se sinucide crezând că e neutră. Fascismul, scria Loewenstein, trebuie înțeles ca o tehnică de cucerire a puterii care exploatează emoția în locul rațiunii și care folosește legalitatea democratică drept cal troian. Împotriva unei tehnici nu se poate lupta cu argumente, ci cu alte tehnici: interdicția partidelor antidemocratice, limitarea propagandei, protecția instituțiilor împotriva celor care vor să le captureze.
După 1945, Germania de Vest a transformat teza lui Loewenstein în drept pozitiv. Legea fundamentală din 1949 a fost scrisă de oameni care văzuseră cu ochii lor cum se prăbușește o republică și care nu au mai vrut să lase nimic la voia întâmplării. Articolul 21 alineatul 2 prevede că partidele care, „prin obiectivele lor sau prin comportamentul susținătorilor lor, urmăresc să afecteze sau să înlăture ordinea fundamentală liberal-democratică ori să pună în pericol existența Republicii Federale Germania sunt neconstituționale”, iar asupra neconstituționalității decide Curtea Constituțională Federală.8 Articolul 18 permite decăderea din drepturile fundamentale a celui care le folosește „în lupta împotriva ordinii fundamentale liberal-democratice”. Articolul 79 alineatul 3, numit clauza eternității, interzice orice revizuire constituțională care ar atinge demnitatea umană sau principiile statului democratic și social. Iar articolul 20 alineatul 4, adăugat în 1968, recunoaște tuturor germanilor dreptul la rezistență împotriva oricui încearcă să înlăture această ordine, când alt remediu nu există.9
Curtea de la Karlsruhe a aplicat aceste texte de două ori. La 23 octombrie 1952 a interzis Partidul Socialist al Reichului, succesorul deschis al NSDAP, care ajunsese la 11% în Saxonia Inferioară. La 17 august 1956 a interzis Partidul Comunist German. În hotărârea din 1952, Curtea a definit pentru prima dată ce înseamnă „ordinea fundamentală liberal-democratică”: respectul pentru drepturile omului concretizate în Legea fundamentală, suveranitatea poporului, separația puterilor, răspunderea guvernului, legalitatea administrației, independența justiției, principiul pluripartidismului și „egalitatea de șanse pentru toate partidele politice”.10 Rețineți ultimul element. În definiția germană a democrației, egalitatea de șanse între competitori nu este un detaliu de procedură electorală, ci face parte din nucleul pe care statul are dreptul și datoria să îl apere.
Tot Curtea de la Karlsruhe a arătat și limita acestui instrument. În ianuarie 2017 a refuzat să interzică NPD, un partid pe care l-a calificat explicit drept ostil Constituției, pentru că nu avea forța reală de a-și atinge scopurile. Democrația militantă nu este un instrument de eliminare a adversarilor incomozi; este o măsură proporțională cu un pericol concret. Această distincție va conta când vom ajunge la România.
Ce leagă Weimarul de București
Comparația privește structura problemei, nu persoanele. În ambele cazuri, procedura a păstrat toate formele legalității în timp ce relațiile de putere din interiorul ei îi goleau sensul democratic. În ambele cazuri, semnalele au existat din timp și au fost ignorate sau tratate ca folclor. În ambele cazuri, actorul principal a anunțat deschis că nu recunoaște legitimitatea sistemului în care candidează.
Diferența este una singură, și este decisivă. Germania de la Weimar nu avea o instituție cu atribuția expresă de a spune „stop”. România are, din 1991, o Curte Constituțională care, potrivit articolului 146 litera f) din Constituție, „veghează la respectarea procedurii pentru alegerea Președintelui României și confirmă rezultatele sufragiului”. Are și propria ei clauză a eternității: articolul 152 scoate de sub orice revizuire pluralismul politic, independența justiției și forma republicană de guvernământ, și interzice orice revizuire care ar suprima drepturile și libertățile fundamentale ale cetățenilor sau garanțiile acestora.11 Constituția noastră presupune, așadar, că democrația românească are dreptul să se apere. Întrebarea din decembrie 2024 a fost dacă are și curajul.
Partea a doua: cum se manipulează o alegere în 2024, pe înțelesul tuturor
Înainte de a intra în documente, trebuie explicat mecanismul. Mulți oameni de bună-credință nu înțeleg nici astăzi ce anume a fost ilegal în „a avea succes pe TikTok”. Răspunsul cere câteva comparații.
Algoritmul este un DJ care nu știe ce pune
Pe o platformă ca TikTok, nimeni nu alege ce vede. Un algoritm decide, pentru fiecare utilizator în parte, ce clip urmează, pe baza a ceea ce a reținut atenția altor utilizatori asemănători. Algoritmul nu înțelege conținutul. El măsoară reacții: câte secunde a fost privit clipul, câte comentarii a primit, câte distribuiri, câte aprecieri, în cât timp. Un clip care primește în prima oră mii de comentarii este considerat „interesant” și împins către sute de mii de oameni care nu l-au cerut.
Închipuiți-vă un DJ orb și surd într-un club imens, care pune piesa următoare numai în funcție de cât de tare a aplaudat sala la piesa anterioară. Dacă într-un colț al sălii stau două sute de oameni plătiți să aplaude frenetic la o anumită piesă, DJ-ul o va pune din nou, și din nou, și din nou, pentru toată sala. Restul publicului va crede că piesa este un hit, pentru că o aude peste tot. Nimeni nu a obligat pe nimeni să o asculte. Și nimeni nu a ales-o.
Acesta este sensul unei fraze din nota SRI care sună tehnic și este de fapt esența întregii povești: „Conform datelor obținute de la nivelul TikTok, în mod normal, algoritmul aplicației ar fi trebuit să identifice caracterul coordonat al campaniei lui Călin GEORGESCU și să restricționeze activitatea asociată conturilor, aspect care nu s-a materializat.”12
Claca de la teatru
În secolul al XIX-lea, teatrele pariziene plăteau grupuri de spectatori, numite „claque”, să aplaudă, să râdă sau să plângă la momentele potrivite, pentru ca restul sălii să le urmeze. Claca nu falsifica piesa. Falsifica reacția publicului la ea, și prin asta îi falsifica succesul.
Pe TikTok, claca se numește „swarming”, roire. Nota SRI descrie exact asta: „diseminarea mesajelor în cadrul platformei TikTok s-a realizat în roiuri (swarming)”, iar TikTok a apreciat că nu este vorba despre boți, ci despre „voluntari coordonați” într-o „mass guerilla political campaign”.13 Diferența față de o fermă de boți clasică este importantă și explică de ce platforma nu a reacționat: conturile erau reale, operate de oameni reali, de pe telefoane diferite, cu adrese IP diferite. Ceea ce le unea era instrucțiunea primită din altă parte, nu vreo infrastructură tehnică.
Regizorul din culise
Unde se dădea instrucțiunea? Pe Telegram, o aplicație de mesagerie pe care platforma nu o poate vedea. SRI a identificat canalul „Propagator”, creat la 15 iunie 2024, ai cărui abonați „au primit instrucțiuni clare privind modalitatea de acțiune a conturilor, recomandări privind comportamentul utilizatorilor la nivelul TikTok, respectiv mesajele care ar fi urmat să fie promovate sau distribuite, în sensul includerii unor emoji special alese și a numelui candidatului pentru a exploata algoritmii TikTok. Acestea erau pregătite anterior și încărcate instant în cadrul TikTok.”14 Tot acolo se predau lecții de eludare: „indicații pentru eludarea mecanismelor de verificare ale platformei TikTok (înregistrarea ecranelor și modificarea conținutului pentru a fi percepute de platformă drept conținut original)”.15
Comparația cea mai simplă este cu un spectacol de păpuși în care publicul vede păpușile, dar nu vede sforile și nici mâna care le mișcă. Păpușile sunt conturile. Sforile sunt instrucțiunile de pe Telegram. Mâna rămâne, în mare parte, necunoscută și astăzi. Dar faptul că nu vedem mâna nu înseamnă că păpușile dansează singure.
Publicitatea care nu spune că e publicitate
Legea românească cere ca orice material de propagandă electorală să poarte codul unic al mandatarului financiar al candidatului, tocmai pentru ca alegătorul să știe că ceea ce vede este reclamă plătită de un competitor, nu opinia spontană a unui concetățean.16 Este același principiu pentru care revistele scriu „advertorial” deasupra unui articol plătit și pentru care un medic care recomandă un medicament la televizor trebuie să spună dacă este plătit de producător.
În campania din 2024, acest principiu a fost suspendat de facto pentru un singur candidat. SRI: „În mod intenționat, o parte dintre aceștia [influencerii] nu au marcat publicitatea ca fiind plătită, pentru a evita asocierea postărilor cu cele dedicate campaniilor electorale.”17 Iar platforma a contribuit: „Călin GEORGESCU a beneficiat de un tratament preferențial la nivelul platformei TikTok, deoarece conținutul postat de acesta nu a fost marcat ca aparținând unui candidat, aspect ce a favorizat diseminarea în masă, videoclipurile publicate nefiind asociate oficial cu campania electorală.”18 Consecința directă, în cuvintele aceluiași document: „vizibilitatea acestuia a crescut preferențial în raport cu ceilalți candidați, ale căror postări au fost filtrate masiv, diminuând exponențial prezența acestora în online.” Cu alte cuvinte, DJ-ul nostru orb punea piesele celorlalți candidați la volum redus, pentru că erau etichetate „politic”, și piesa lui Georgescu la volum maxim, pentru că era etichetată „divertisment”.
Banii care nu lasă urme
Ultimul element este finanțarea. O campanie de amploarea celei descrise mai sus costă. Întrebarea este cum plătești sute de oameni fără ca plata să apară nicăieri. Răspunsul din 2024 a fost ingenios: prin funcțiile de monetizare ale platformei înseși. Pe TikTok, un spectator poate trimite unui creator care transmite în direct „cadouri” virtuale, cumpărate cu bani reali, pe care creatorul le poate converti înapoi în bani. Un cont care trimite cadouri de sute de mii de dolari unor influenceri care, întâmplător, promovează toți același candidat nu apare în nicio declarație de campanie. Apare doar în evidențele platformei.
Aceasta a fost schema „bogpr”, despre care vom vorbi pe larg. Ea a fost completată de plăți directe prin platforme de intermediere pentru micro-influenceri, prin care un influencer primea o sumă fixă pentru fiecare 20.000 de urmăritori, cu condiția să posteze un conținut dictat de altcineva, fără să știe pentru cine lucrează. Comparația potrivită este cu un angajator care plătește zilieri printr-un intermediar, în numerar, ca să nu apară niciun contract de muncă. Zilierii nu sunt vinovați că au muncit. Dar munca lor a fost folosită pentru ceva ce nu li s-a spus.
Niciuna dintre aceste piese nu este nouă în sine. Noutatea din 2024 a fost combinarea lor la o scară care a produs, în două săptămâni, un câștigător de tur dintr-un candidat de sub 1%. Să vedem acum cum arată mecanismul în documente.
sursa: Sivia Uscov
Lasă un răspuns