SHANGHAI – Este ascensiunea extraordinară a Chinei un model de reformă economică fără reformă politică? Este călcâiul lui Ahile al Chinei propriul său sistem politic? Este guvernarea monopartidistă a Chinei condamnată în fața provocărilor tot mai mari generate de o economie mai diversificată și de o societate cu exigențe tot mai ridicate?
Acestea sunt întrebările care se regăsesc în mintea multor occidentali ori de câte ori vine vorba despre China. Însă premisele care stau la baza acestor întrebări ar putea fi greșite, deoarece înțelegerea Chinei ar putea fi cu totul diferită dacă am adopta o perspectivă chineză. Sistemul de guvernare politică al Chinei, adaptându-se în permanență la noile provocări prin numeroase reforme de mică amploare, s-a dovedit esențial pentru succesul economic al țării. Următoarele cinci aspecte ale guvernării politice chineze merită o atenție deosebită:
În primul rând, guvernarea monopartidistă
De fapt, guvernarea monopartidistă nu reprezintă o noutate în China: în cea mai mare parte a ultimelor două milenii, de la prima unificare a țării, în anul 221 î.Hr., China a practicat aproape întotdeauna o formă de conducere monopartidistă sau de guvernare exercitată de o elită confucianistă unificată, selectată prin intermediul examenelor publice (Keju), care pretindea că reprezintă – sau chiar reprezenta în mod real – majoritatea, dacă nu chiar întreaga populație a imperiului.
Mai mult decât atât, în cea mai mare parte a perioadelor de guvernare monopartidistă, China a fost, se poate argumenta, o țară mai bine administrată și o economie mai prosperă decât Europa din aceeași epocă. China a început să rămână în urma Europei abia atunci când și-a închis porțile față de lumea exterioară și a ratat Revoluția Industrială din secolul al XVIII-lea. În prezent însă, țara recuperează rapid decalajul.
Partidul Comunist Chinez (PCC) a urmat, într-o mare măsură, această tradiție și a construit un sistem impresionant de selecție a liderilor, bazat pe merit și performanță. De exemplu, dintre principalii factori de decizie ai partidului, șase din cei șapte membri ai Comitetului Permanent al Biroului Politic au ocupat anterior, de cel puțin două ori, funcții de secretar de partid sau de guvernator la nivel provincial. Aceasta înseamnă că, înainte de a fi promovați în funcțiile pe care le ocupă în prezent la Beijing, ei au administrat, în medie, teritorii cu aproximativ 100 de milioane de locuitori.
PCC de astăzi, asemenea predecesorilor săi din lunga istorie a Chinei, pretinde că reprezintă întreaga națiune, însă are drept misiune restabilirea statutului de primă putere mondială al țării. Sondaje independente importante, inclusiv cele realizate de Pew Research Center și Asian Barometer în ultimul deceniu, indică un tipar constant: autoritățile centrale chineze se bucură de un nivel ridicat de respect și susținere în interiorul țării (peste 75%). Prezentarea sistemului politic chinez în presa occidentală ca fiind în pragul colapsului este, așa cum se întâmplă frecvent, departe de realitatea Chinei.
În acest context, termenul „partid” ar putea fi impropriu pentru PCC, întrucât acesta nu are nicio asemănare cu instituții politice precum Partidul Republican sau Partidul Democrat din Statele Unite, care reprezintă în mod deschis interesele unor grupuri din societate și concurează între ele. În conformitate cu propria tradiție politică a Chinei, PCC a încercat să reprezinte interesele covârșitoarei majorități a populației, care pare să accepte acest rol, cel puțin până în prezent. Acest lucru se datorează în mare măsură faptului că majoritatea oamenilor au constatat o îmbunătățire semnificativă a nivelului de trai în ultimele trei decenii.
Din această perspectivă, PCC ar trebui mai degrabă considerat un partid-stat sau, într-un context american ipotetic, o fuziune a Partidului Republican cu Partidul Democrat, în cadrul căreia competiția dintre idei și competențe reprezintă norma, iar consensul și spiritul pragmatic, orientat spre rezultate, sunt apreciate.
China nu este o Germanie de Est extinsă la scară națională, care așteaptă o revoluție colorată, așa cum o percep mulți occidentali. Dimpotrivă, este un stat civilizațional, o îmbinare între cea mai îndelungată civilizație continuă din lume și un stat modern de mari dimensiuni, care este, la rândul său, rezultatul unirii a sute de state de-a lungul istoriei sale îndelungate. Este, poate, asemănător Imperiului Roman, dar cu o continuitate până în zilele noastre, reunind toate diferențele sale regionale și culturale într-o economie modernă și un guvern centralizat, populația vorbind aceeași limbă, așa cum se întâmpla cu latina.
Un asemenea tip de stat ar putea deveni, într-adevăr, imposibil de guvernat și s-ar putea dezintegra dacă ar adopta modelul occidental al confruntării politice, așa cum s-a întâmplat în cazul Uniunii Sovietice – o lecție pe care liderii chinezi par să o fi înțeles pe deplin. Sistemul meritocratic al Chinei, în concordanță cu propria tradiție și cu diversele sale adaptări, precum sistemul de guvernare bazat pe principiul „selecție plus alegeri”, aplicat pe scară largă, pare să funcționeze destul de bine pentru această țară. Deși imperfect, acest sistem poate concura cu alte modele politice din lume.
În al doilea rând, centralismul democratic de tip nou
Succesul Chinei este inseparabil de procesul său decizional, reformat în profunzime, care poate fi descris drept centralism democratic de tip nou sau o formă modernă de centralism democratic.
Vechiul proces decizional de tip sovietic era, într-adevăr, mai degrabă centrat pe centralism decât pe democrație. China l-a îmbunătățit însă și a instituționalizat un mecanism procedural de responsabilizare în cadrul propriului sistem de centralism democratic.
Într-un asemenea sistem, o decizie majoră tipică, precum planul cincinal de dezvoltare națională, presupune peste un an de consultări ample și interactive, desfășurate la diferite niveluri ale statului și societății chineze, prin mai multe cicluri de consultare bazate pe principiul „de la popor către popor și înapoi către popor”.
Acest proces decizional beneficiază de contribuțiile a mii de centre de cercetare și analiză (think tank-uri), instituții guvernamentale, universități, cercetători de renume și specialiști. Nu sunt deloc neobișnuite nici dezbaterile aprinse de pe rețelele sociale și de pe platforma de microblogging Weibo.
Decizia recent adoptată la cea de-a Treia Plenară privind aprofundarea reformelor reprezintă un bun exemplu în acest sens. Grupul de redactare, prezidat chiar de președintele Xi Jinping, a solicitat opiniile a peste 100 de instituții din întreaga țară și a primit 2.500 de propuneri într-o perioadă de șase luni. Aproximativ 50% dintre acestea au fost acceptate. În cursul acestui proces, toți cei șapte lideri de vârf au efectuat vizite în diferite regiuni ale Chinei pentru a realiza documentări și investigații în vederea pregătirii dezbaterilor asupra deciziei.
Prin urmare, decizia finală reflectă un consens larg al societății chineze asupra multor probleme, precum reforma sistemului de sănătate publică, ajustarea politicii privind copilul unic, amânarea vârstei de pensionare, reforma sectorului bancar, reforma educației și eliminarea sistemului de „reeducare prin muncă”. Multe decizii sunt luate pe baza rezultatelor unor proiecte-pilot.
Datorită unui nivel mai ridicat de legitimitate a procesului decizional, de regulă nu este necesar ca statul să își „vândă” deciziile publicului, așa cum se întâmplă în Statele Unite. Odată adoptate la Beijing, în urma unui asemenea proces, deciziile sunt, de obicei, pregătite pentru a fi „studiate și puse în aplicare” sau pentru a fi testate în continuare prin diverse proiecte-pilot.
În al treilea rând, crearea cererii
Ciclurile de consultări instituționalizate și dezbaterile privind politicile publice, desfășurate în cadrul proceselor decizionale majore, tind să genereze, la intervale regulate, numeroase așteptări din partea publicului, de cele mai multe ori pozitive și mai rar negative, în ceea ce privește dezvoltarea economică.
Aceste așteptări generează, la rândul lor, noi forme de cerere, adesea pe termen mediu și lung. Un plan cincinal tipic din China atrage atenția unei mari părți a societății chineze, de la întreprinderile private și companiile de stat până la acționarii individuali.
Faptul că China a reușit să mențină o rată anuală de creștere a PIB-ului de peste 9% timp de mai bine de trei decenii este inseparabil de aceste cicluri regulate și previzibile de formare a așteptărilor și de creare a cererii.
În al patrulea rând, administrația orientată spre dezvoltare
Nu este deloc greșit să afirmăm că China și-a creat propriul model de dezvoltare, o caracteristică importantă a acestuia putând fi numită „administrație orientată spre dezvoltare”, în opoziție cu administrația publică tradițională.
Planurile cincinale naționale ale Chinei și Conferința economică anuală a PCC fac, fără îndoială, parte din această administrație orientată spre dezvoltare. Același lucru este valabil și în cazul numeroaselor strategii și planuri de dezvoltare locale.
Universitățile chineze ar putea ajunge, în cele din urmă, să ofere cursuri și chiar diplome în domeniul administrației orientate spre dezvoltare, așa cum programele de studii în administrație publică sunt deja răspândite pretutindeni.
Cazul Chinei ar putea fi însă unul unic, deoarece statul chinez, în cadrul „economiei de piață socialiste”, dispune nu numai de instrumente keynesiene, precum politicile fiscale și monetare, ci și de alte pârghii care nu sunt neapărat disponibile în alte țări. Printre acestea se numără proprietatea publică asupra terenurilor și resurselor strategice, precum și un sector de stat care funcționează, în mare măsură, eficient. Aceste instrumente conferă statului chinez o capacitate mai mare de intervenție și influențare a economiei.
În al cincilea rând, minyi versus minxin
La baza tuturor celor prezentate mai sus se află filosofia chineză a guvernării, care include, printre altele, două concepte distincte: minyi și minxin. Primul se referă la „opinia publică”, în timp ce al doilea desemnează „inimile și conștiința oamenilor” (o traducere aproximativă). Acest din urmă concept a fost formulat pentru prima dată de Mencius (372–289 î.Hr.).
Minyi, sau opinia publică, poate fi trecătoare și se poate schimba de la o zi la alta, în timp ce minxin, adică „inimile și conștiința oamenilor”, tinde să fie stabil și durabil, reflectând interesele generale și pe termen lung ale unei națiuni.
În ultimele trei decenii, chiar și sub presiunea uneori populistă a conceptului de minyi, statul chinez a practicat, în general, o guvernare bazată pe principiul minxin. Acest lucru îi permite Chinei să planifice pe termen mediu și lung și chiar pentru generația următoare, în loc să își limiteze orizontul de planificare la următoarele 100 de zile sau la următoarele alegeri, așa cum se întâmplă în multe țări occidentale.
China se confruntă în continuare cu numeroase provocări dificile, de la corupție la disparitățile regionale de venituri și degradarea mediului. Cu toate acestea, China se află într-o situație mai bună decât în oricare alt moment al istoriei sale moderne.
În prezent, țara reprezintă cel mai mare laborator din lume pentru experimentarea în domeniul economic, social și politic. Există toate motivele să credem că China, având un sistem politic capabil să se adapteze în permanență, își va atinge obiectivul de a deveni cea mai mare economie a lumii în aproximativ un deceniu, cu toate implicațiile pe care acest lucru le va avea atât pentru China însăși, cât și pentru întreaga lume.
Lasă un răspuns